Văzusem piesa în urmă cu foarte mulți ani, la Teatrul Nottara, dar cum de Matei Vișniec nu mă plictisesc nicicând, am primit cu drag invitația de a face o comparație între amintirile mele, prăfuite de-acum și viziunea regizoarei Antonella Cornici ancorată în prezent.

Nu vă ascund că îmi place să văd spectacolele teatrelor din provincie ajunse în București, e o bucurie amestecată cu o curiozitate bizară, iar când Teatrul Bulandra găzduiește o piesă a Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu, e musai să luăm parte la acest eveniment.

Ce ar trebui să vă atragă la spectacol, în afară de numele lui Carmen Tănase și cel al lui Marius Manole scrise mare pe afiș ? Păi chiar titlul – spectatorul condamnat la moarte.

Cum adică să condamni un spectator la moarte ? Mai  ales când omul a cumpărat bilet, a venit la timp, și-a închis telefonul și a așteptat cuminte ridicarea cortinei...

Fix așa, sau tocmai din acest motiv ar trebui condamnat : ce caută să ocupe un loc în sală, cu fața aia vinovată și mută, cum îndrăznește să se arate lumii în toată vinovăția lui ?

Ei da, piesa lui Matei Vișniec nu e statică, acțiunea nu se petrece doar pe scenă, se caută un vinovat, iar el e musai să fie printre spectatori, dacă se poate chiar pe rândul din față, așezat în cel mai vinovat loc cu putință.

Dacă până acum nu ați înțeles nimic din descrierea mea, încerc să simplific : se caută un vinovat, pentru orice, pentru nimic, pentru a fi crucificat și arătat cu degetul, cam cum se întâmplă și în viață.

Cine sunt căutătorii ? Carmen Tănase, care îmbracă roba de judecător, aparent imparțial, în realitate plictisit și dornic să condamne un om nevinovat, procurorul, interpretat de Marius Manole, ba chiar și avocatul apărării, nimeni altul decât Vlad Bînzoiu, un actor pe care l-am văzut prima dată pe scenă și mi-a plăcut.

Dacă nu ați călcat niciodată într-o sală de judecată, decorul spectacolului o să vă inițieze în atmosfera apăsătoare a curții de justiție cu tot ce presupune ea : solemnitate, absurd, ticăloșie, uneori dreptate, alteori doar praf de deznădejde.

Dacă în schimb sunteți spectatori procesomani, veți simți nevoia să vă ridicați în picioare când întră completul de judecată pe scenă, ba chiar o să vă puneți întrebări în legătură cu vinovăția spectatorului ghinionist care are neșansa de a fi condamnat și judecat pe nedrept. Cam ca în viață, nu ?

Mă scutur acum de dramatism și vă spun sincer că piesa e o comedie, adică aveți șansa să râdeți pe bune, mai ales când procurorul, Marius Manole, pledează pentru condamnarea spectatorului și conversează cu el ca și cum bietul om ar fi știut dinainte ce îl așteaptă.

Grefierul de ședință (Bogdan Ujeniuc) este un personaj savuros care adaugă un strop de amuzament în absurdul procesului, intervenind aiurea, în pledoaria procurorului, cât să-l scoată din minți și să aducă zâmbetele în sală – în definitiv, nimeni nu-i iubeste pe procurori, nu-i așa ?

Martorii audiați sunt păpușați, cu toții, de același procuror Marius Manole, care le arată cu degetul și le spune explicit că spectatorul din primul rând este vinovat de o crimă pentru care trebuie să plătească.

Plin de savoare este  momentul interogării martorilor ( Ștefan Liță, Marina Fluerașu, Flavia Perșa, Ana-Maria Fasolă, Mădălina Borș, Evelyn Marcu, Dani Popa), stângăcia lor și teama de a-l contrazice pe procuror, sentimentul de vinovăție împletit cu dorința de pune umărul la condamnarea bietului spectator, toate sunt de un realism tragic pe care doar într-o sală de judecată îl poți întâlni.

Long story, short : spectacolul e o bucată ruptă din viață, cu absurditățile și nedreptățile ei, cu momente amuzante, cu drame, panică și suspans, fix ce trebuie și cât trebuie.