În tradiție, unul dintre cele mai recognoscibile sunete era cel al Filarmonicii din Viena. Ansamblu fondat în 1842, Filarmonica din Viena este compusă exclusiv din muzicienii cei mai buni ai orchestrei Operei de Stat din capitala austriacă. Mulți spun că această particularitate îi ajută pe muzicienii Filarmonicii să fie un pic altfel. Contactul permanent cu cel mai de preț ”instrument” din lume, vocea umană, îi face să aibă o spontaneitate și o sensibilitate aparte. Sunetul acestei orchestre s-a construit încă de la începuturile ei pentru a fi special, a fost prezervat ca atare într-o solidă tradiție și promovat prin fel de fel de mijloace. Site-ul orchestrei se mîndrește cu patricularitatea sunetului ei, se organizează simpozioane și colocvii dedicate special sunetului Filarmonicii din Viena – ba chiar există un Institut specializat nu departe de Slazburg. Dincolo de reclamă, întrebarea care se pune este dacă ceea ce auzim azi la Filarmonica din Viena mai este sau nu acel sunet special.

 Aflu că, acum mai bine de zece ani, a existat un studiu  în care aproximativ o mie de melomani și muzicieni au fost rugați să asculte scurte pasaje din marele repertoriu simfonic  cîntate de Filarmonica din Viena și apoi, alternativ, fie de Filamornica din New York, fie de cea din Berlin. Firește, ascultătorii nu știau ce interpretări ascultă și au fost solicitați să indice care dintre acestea este cea vieneză. În general, oamenii au indicat corect, semn că există un ”ce” vienez perceptibil. Interesant a fost că cea mai mare confuzie a produs-o un fragment din simfonia I-a de Mahler. Cei mai mulți au indicat greșit, luînd drept vieneză înregistrarea new-yorkeză. Explicația ar fi că la pupitrul orchestrei americane se afla Leonard Bernstein, unul dintre cei mai influenți mahlerieni ai secolului XX – atît de influent încît viziunea sa asupra marelui compozitor austriac contaminase și Filamronica din Viena cu care, de altfel, Bernstein a cîntat de multe ori.

Zubin Mehta, dirijor care a lucrat mult cu Filamronica din Viena și care va dirija următorul concert de Anul Nou (o va face pentru a cincea oară), recunoaște că ar putea cu oarecare probabilitate să recunoască sunetul orchestrei vieneze, dar că șansele să o recunoască ar crește exponențial dacă ar fi pus să asculte valsuri. Mehta spune că ritmul relaxat și ”alunecarea organizată” a valsului cîntat de vienezi îi face inconfundabili. Un vechi concertmaistru al orchestrei spunea că valsul cîntat de Filamonica vieneză are o mică ezitare între timpii 2 și 3. ”Nu este, sacadat și egal, 1 – 2 – 3, ci este 1 – 2… 3” Dar nici măcar această ezitare nu e întotdeauna la fel. Depinde de vals și de felul în care orchestra îl simte. Și, evident, de tradiție. Interesant este că, deși recognoscibil cum a evidențiat experimentul evocat mai sus, sunetul Filarmonicii din Viena este greu de descris. Criticii folosesc, cel mai des, adjective precum ”catifelat”, ”bogat”, ”majestuos”, ”somptuos”, ”cald”, ”briant”.

Explicații tehnice există. Multe din instrumentele orchestrei sînt un pic altfel decît cele folosite în general. Cele mai multe instrumente de suflat (oboiul, cornul, trompeta, trombonul, fagotul, clarinetul) sînt structural diferite ca urmare a unor invenții ale muzicienilor vienezi din generațiile trecute, invenții ce au fost păstrate în orchestră. Timpanul este și el modificat. Acordajul orchestrei este, de asemenea, făcut cu nota ”la” la 443 Hz și nu la 440 Hz, cum este convențional stabilit de Organizația Internațională pentru Standardizare. Sigur că o diferență de 3 Hz este, practic, imperceptibilă pentru urechea umană (cea mai fină ureche percepe o diferență minimă de 10 Hz în plaja sonoră respectivă, iar cei mai mulți dintre noi percepem diferențele de la 15 Hz în sus), dar această particularitate, pe care am întîlnit-o și la Daniel Barenboim, care cere acordajul pianelor la care cîntă la fel, cu ”la” la 443 Hz, are fără îndoială rolul ei în alchimia sonoră vieneză. O altă explicație ar fi și prezervarea tradiției în orchestră : membrii ei actuali sînt, în cele mai multe cazuri, descendenți ai foștilor membrii. Veritabile dinastii de trei sau chiar patru generații de instrumentiști se găsesc din abundență în această orchestră. Faima de cerc închis a Filarmonicii din Viena este îndreptățită. Gabriel Marcel spunea că o problemă este un obstacol pe drum, în vreme ce un mister este un context în care te simți excepțional, stimulat, vrăjit, ridicat. Sunetul Filarmonicii din Viena nu e o problemă, e un mister. Gustați-l cît mai des!

 

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa [email protected]. Vă mulţumim pentru înţelegere.