Individul nu mai este apreciat și sancționat pentru faptele și gesturile sale, ci după starea sa de sănătate. O distopie pe care nici Orwell nu a putut-o imagina.

O disecție pe trupul muribund al societății occidentale efectuată de bisturiul lucid al sociologului Shmuel Trigano pentru Le Figaro.

Odată apărută relaxarea, a devenit posibil să luăm puțină distanță pentru a reflecta la strania experiență pe care am trăit-o. Aș vrea să abordez aspectul politic al fenomenului. Terapia publică imaginată de guverne a implicat dispozitive de poliție și de supraveghere fără precedent.

Aș dori să le privesc din exterior, în mod obiectiv, fără intenția profilactică ce le animă și pe care toată lumea (sau aproape) le înțelege.

Un sistem de putere de un tip nou a fost instituit în această perioadă. Nu se aplica bunurilor sau serviciilor, ci condiției înseși a existenței, trupurilor indivizilor, care, pentru că erau bolnavi (sau puteau fi), s-au văzut privați de libertatea de a se deplasa, împiedicați de la socializare și chiar de la paternitate, până la a deveni niște obiecte anonime ale unei urmăriri digitale care le supraveghează faptele și gesturile.

A te vedea oprit și sancționat pentru că ai ieșit pe stradă și nu ai respectat izolarea are ceva fantastic în sine, apropiat de SF.

Faptul ca o maladie sau starea de sănătate să depindă de o responsabilitate pentru care trebuie să dai socoteală, este ceva cu totul nou.

La fel, a interzice persoanelor de peste 70 de ani de a se îndepărta de domiciliile lor. Înseamnă asta că vârsta însăși constituie o contravenție, în condițiile în care contaminarea și vârsta nu țin de alegere, ci de o condiție suferită pasiv?

Și protocolul de izolare, în cele mai mici detalii, inclusiv spațiul vital de care se bucură un individ în spațiul public (calificat „distanțare socială”) are ceva dantesc.

Cum să definești această nouă regulă? Ea este „ad personam” și nu are aplicabilitate universală. Acum nu mai sunt rasa ori religia cele care îl închid pe individ, ci starea sa de sănătate? Este un criteriu care ține de determinism, și nu de libertate.

În măsura în care acest regim nu mai depinde de un sistem medical (în cadrul unui spital), ci statal (spațiul public) el poate fi calificat în mod obiectiv drept regim polițienesc.

Este astfel prin modul în care își impune legea, adică teroarea, frica, panica la instaurarea căreia au contribuit declarațiile alarmiste ale puterii.

Această teroare a fost autoritatea absolută, de genul celor de care asculți fără constrângeri, ca de pildă din convingere sau rațiune, fără a întreba sau – cu atât mai puțin – a te revolta.

Această autoritate, de natură și anvergură politică, s-a bazat totuși pe o altă autoritate, cea a comisiilor de experți medicali, în spatele cărora puterea politică s-a ascuns de-a lungul acestei crize.

Aceasta lua deciziile: autoritate intangibilă, deoarece era nepolitică, netrebuind să dea socoteală decât comunității de cercetători. Prin urmare, deținătoare a unei puteri fără limite, confirmate în plus de aureola invincibilă a Științei, cu atât mai mult cu cât această știință se ocupa de viață și de moarte.

O asemenea putere este fără precedent pe scena politică, asemănătoare cu abuzul de putere juridică, ce caracterizează viața cetățenească, în care decizia depinde de un areopag de judecători (medici în cazul nostru), luând decizii fără a fi fost aleși, nici controlați.

(În Franța și Italia, problema de a ști dacă oamenii în vârstă trebuie intubați sau nu a făcut să planeze spectrul evoluției situației către un drept de viață și de moarte).