Poate unii dintre dumneavoastră nu aţi remarcat, copleşiţi de grijile traiului de zi cu zi, un fenomen care a reapărut, după mulţi ani, pe străzile din România. Strada a redevenit cenuşie. Oamenii care trec pe ea au figurile îngândurate, supărate, triste, blazate.

Hainele de pe ei sunt ori secound hand, ori mai vechi, câteodată recondiţionate. Şi merg fără ţintă, deşi ştiu foarte bine unde se duc, de parcă ar trage la edec. Să ne înţelegem bine. România nu este nici Calea Victoriei, nici Centrul Vechi, nici terasele de fiţe de la Herăstrău. Şi nici măcar Untold sau Neversea.

România adevărată, România profundă, România de zi cu zi, este cea pe care v-am descris-o eu: tristă, cenuşie, prost îmbrăcată, cu copii care se culcă flămânzi, pe tristul loc întâi la mortalitate infantilă, dar şi pe acelaşi trist loc întâi la fete, ca nu le pot spune femei, care nasc la 13-14 ani. Familii destrămate de sărăcie, copii abandonaţi sau crescuţi ca vai de lume de un părinte sau de bunici. Alienaţii sentimental de mâine.

Să nu ne lăsăm păcăliţi de sclipiciul din centrul marilor oraşe româneşti. Să privim în faţă, România cea adevărată. Nu magazinele cu produse de firmă şi vitrinele luminate, care au drept clienţi tot felul de ţiitoare şi băieţi deştepti în a face afaceri cu statul, ci mulţimea farmaciilor aşezate una lângă alta, care nu dau niciuna faliment, ceea ce arată că nu suntem deloc sănătoşi. Dar şi celelalte semne ale sărăciei, prezente la tot pasul: magazinele secound hand, amanet, jocuri de noroc, bănci şi IFN-uri. Şi covrigării la care la prânz este coadă mare, că mănâncă românii în oraş.

De pe vremea lui Ceauşescu nu am mai văzut atâta cenuşiu şi atâţia oameni cu feţele schimonosite de griji. Dar atunci mai era o speranţă. Fiecare visam că poate ni se iveşte o ocazie să fugim din ţară. Acum nici această speranţă nu mai este. Plecăm din ţară ca să fim sclavi, batjocoriţi, umiliţi, ţepuiţi de patroni veroşi după ce ne-am rupt cârca făcând cele mai grele corvezi.

Prin natura meseriei mele, discut cu foarte mulţi oameni. La toţi am observat, în afară de tristeţea întipărită pe chip, blazarea, lipsa de ţeluri, deznădejdea dar şi, ceea ce este cel mai grav cred eu, resemnarea: „Nu mai avem ce să le facem!”. Sau: „Nu ne mai facem bine niciodată. Aşa o să murim”!. La prima vedere, oamenii au dreptate. Ce văd tinerii azi? Cum bunicilor le vin facturi mai mari decât pensiile. Cum părinţii trudesc din greu ca să-şi achite dările către un stat care-i jefuieşte, ca să dea din banii lor contracte grase clienţilor de partid şi de stat. Mai poate fi speranţă în aceste condiţii?

Ei bine, eu cred că DA!. Şi asta nu pentru că sunt un optimist incorigibil. Ci pentru că semnele speranţei se văd. De multe ori prin gesturi simple, pe care nu le băgăm în seamă. Dar care nu s-au stins, în ciuda vicisitudinilor, gesturi simple care păstrează în ele speranţa. Speranţa care va ieşi până la urmă învingătoare.

Am să iau doar două exemple recente. Popa Visarion, dedulcit la sâni în formă de pară şi chiloţi de enoriaşe. Când una dintre victime a avut curajul să-şi calce pe ruşine şi să reclame, imediat s-a folosit tehnica de pe vremea lui Stalin: „Dai în mine, dai în fabrici şi uzine!” Popa s-a ascuns imediat în spatele sutanei şi a instituţiei din care făcea parte: BOR. Imediat după acuzarea popii, s-a spus că este un  atac la BOR. La una dintre cele mai importante şi mai stabile instituţii ale statului român. Că tragerea la răspundere penală a popii infractor este, de fapt, tragerea la răspundere a Bisericii.

Nici vorbă de aşa ceva. Şi aici, vin să dau două exemple de speranţă simplă, dar extrem de grăitoare. Vineri seara, înainte de marea sărbătoare Acoperământul Maicii Domnului, în biserica unde fusese paroh popa Visarion, se oficia Sfântul Maslu. Ei bine, la locul faptei, ca să zic aşa, biserica era plină de enoriaşi. De oameni credincioşi, nestrămutaţi în credinţa lor de un popă doritor de femei. Iar cel de-al doilea exemplu, al speranţei simple, este şi mai grăitor. De lângă Bucureşti, cu peste o sută de autocare, au plecat în pelerinaj la Iaşi, la Sfânta Parascheva, mii de credincioşi. Se vor strânge acolo sute de mii, din toată ţara. Aşa că aceasta este una dintre instituţiile cele mai credibile şi mai solide ale statului: pelerinajul la Sfânta Parascheva, chilia părintelui Cleopa cu al său nemuritor: „Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce”, mormântul părintelui Iustin Pârvu. Nu un popă de la o bisericuţă de cartier, care mângâie enoriaşele pe sâni şi pe buci.

Următorul exemplu este înfiorător. Un medic, un om care trebuie să apere viaţa până în ultima secundă, a aruncat la gunoi un nou născut viu. Copilul a fost descoperit în viaţă după 12 ore, de o asistentă, care a avut curajul să şi reclame gestul criminal al medicului. Mai avem noi curajul, în acest context, să ne ducem soţiile să nască la spital? Dacă nimeresc pe mâna unui astfel de criminal? Sau dacă sar în aer, cu spital cu tot? Şi aici trebuie să vă spun că, după părerea mea, este speranţă. Şi nu doar pentru că este vorba doar de un singur doctor criminal. Ci pentru că au existat medici care şi-au riscat propria lor viaţă, ca să salveze bolnavii.

Aşadar, în spatele oricărei nenorociri, care ne face să devenim resemnaţi, există o speranţă. De multe ori gesturi simple, pe care le facem fără să ne dăm seama de semnificaţia lor.

Speranţă care, aşa cum am spus, va ieşi învingătoare. Pentru că noi, cei simpli, cei normali, vom fi întotdeauna cu cel puţin unul în plus faţă de ei. Iar acela unu se numeşte Dumnezeu, cel care a creat normalitatea şi care îşi iubeşte ceaţia.

Normalitate şi speranţă, oameni buni!