Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Spălați pata rușinoasă de pe obrazul țării
Spălați pata rușinoasă de pe obrazul țării

Spălați pata rușinoasă de pe obrazul țării

31 de ani de la Revolta populară înăbușită în sânge. Da, eu nu-i zic Revoluție. Revoluția presupune schimbare de sistem. A rămas același sistem (neocomunist) sprijinit pe un sângeros scenariu instrumentat diabolic, dinlăuntru ca și, mai ales, dinafară. O a doua palmă istorică, după cea din 1945-46, aplicată României și poporului român.

Cei care l-au dirijat dinafară se cunoșteau, dar nu puteau fi trași la răspundere. În schimb cei de dinlăuntru, slugi obediente care au acceptat să dea cu barda în inima și sufletul României și a poporului român se cunosc, sunt de notorietate, atât ca persoane (implicate), cât și în privința contribuției lor decizionale și faptice.

Crima nu a fost numai una la scară umanitară, de grup ci, mult mai  apăsat, o crimă la adresa libertății, demnității și onoarei României și a poporului român. Da, românii au urmărit cu ardoare nu doar să scape de mizeria indusă de cuplul Ceaușescu și ai lui ci, esențial, fundamental, să scape de tirania comunistă indiferent de culoarea acesteia, să-și redobândească dreptul inalienabil la libertate, independență și neatârnare.

Aceasta era cheia în care trebuia să se conceapă tragerea la răspundere a vinovaților. Procesul trebuia și putea fi tranșat mai demult. E adevărat, nu cât timp trona la Cotroceni Iliescu dar, îndată după ce CDR și aliații au preluat guvernarea în 1997, așteptam cu înfrigurare revirimentul.

Din poziția de ministru de interne am făcut în acest sens o vizită la sediu procurorului general Moisescu, pe tema limpezirii evenimentelor din 1989 cum și pe angajamentul anticorupție. Am primit asigurări ferme că se va porni la drum. Am avut o lungă întrevedere la sediul MI cu Dan Voinea, șeful Parchetului Militar. Am primit aceleași asigurări. (Nu știam atunci cât de sincere). Am promis tot sprijinul Ministerului de Interne.

Cred că din capul locului s-a pornit cu stângul și nu tocmai din greșeală. Nu era cazul să se abordeze cauza doar ca o crimă umanitară ci, pe fondul ei substanțial, trebuia angajată și ca o crimă de trădare a țării în favoarea unor interese politice străine, respectiv menținerea cu orice preț a României sub umbrela comunistă de nuanță gorbaciovistă.

Pentru aceasta nu era nevoie de un instrumentar judiciar cu mii de martori, cu peste 5.ooo de părți civile, de un dosar volumetric vagonabil, condiții aproape sigure (și urmărite?) de împotmolire. Aspectul civil al cauzei putea fi separat, disjuns, de cel penal.

Puciștii  se cunoșteau. Trebuiau scoase la lumină mecanismele informaționale și decizionale, sistemul de conlucrare între ei și cei care de fapt au conceput și au pregătit terenul ca revolta să fie mișelește deturnată de la țelurile ei. Să  se afle cum și prin ce metode au fost atrase în joc armata și securitatea. Aveau în acest scop la îndemână documentarul secret. Aveau mărturii, fapte cu duiumul. O țară întreagă vedea la lucru monstruoasa operație teroristă, abil orchestrată, dinafară ca și dinlăuntru, pentru a înăbuși în fașă  elanul cu adevărat revoluționar al tineretului, al intelectualității. Rezultatele se cunoșteau, se cunosc, atât în plan uman cât și în plan politic.

În aceste condiții te întrebi siderat: ce i-a obstaculat să pună la punct un dosar bine articulat și convingător? Nepriceperea? Nu cred. Interese? Posibil. Chiar probabil. Câtă vreme țara a fost la discreția FSN-ului sau a subrogatelor sale, evident, nicio nădejde. Dar după? Și  dacă s-a pornit greșit trebuiau s-o țină de-a oarba? Cui i-o fi venit ideea să-l numească la comanda dosarului tocmai pe cel care a instrumentat oribilul proces al Ceaușeștilor?  Și atâtea multe alte întrebări fără răspuns, pe marginea acestui unic dosar în felul lui.

Dar nu-i de mare mirare. Pe actorii deplorabilului scenariu poți să-i acuzi de orice, dar nu și de lipsă de scrupule, de lipsă de inteligență și imaginație, puse diabolic în serviciu antinațional. Primii doi au devenit de-acum proverbiali. Brucan (Bruckner) s-a dus. El era sufleurul, sau actorul din umbră și legătura trainică cu exteriorul. Actorul de plină linie, Ion Iliescu, a rămas. E printre noi. Nu-i vorba să centrăm, în cazul dumnealui, ideea de justiție pe aspectul penitent.

La vârsta domniei sale penitența nu mai are rost și efect. Poate una morală, a justiției propriei conștiințe. Poate în dialogul ce-l va purta în ultima instanță a vieții cu propria conștiință, va reflecta la monstruoasele consecințe ale celor două runde ale istoriei la care a contribuit din plin, chiar decisiv. Repet aci o afirmație : n-am cunoscut un om, un cetățean ( nu zic român) care să fi făcut țării un rău comparabil cu cel cășunat de „aportul” politic al lui Ion Iliescu ca participant activ la cele două momente istorice de prăbușire a României : instaurarea comunismului dur și apoi, a celui cosmetizat.

Încă nu se cunoaște motivarea deciziei Înaltei Curți. Să sperăm că a sesizat unde este nodul gordian al problemei și va da anchetatorilor îndrumările cuvenite. Cu toată întârzierea, procesul rămâne cu rostul său imens, acela de a stabili ADEVĂRUL și a face DREPTATE. Justiției îi revine, fie și cu întârziere, misiunea și datoria sfântă de a spăla această pată istorică de rușine de pe obrazul țării.