Fac parte din categoria sfinților români „modești”. Nu au avut norocul să fie pomeniți în manualele de Istorie, ca frații lor mai cunoscuți - Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Antim Ivireanu ori Andrei Șaguna - deși ar merita-o cu prisosință. E vorba de Visarion (Sarai), Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăuș din Săliște, Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, prăznuiți de Biserică pe 21 octombrie.
Cei cinci au fost în fruntea luptei pentru păstrarea credinței strămoșești în Ardeal, în veacul al XVIII-lea, când, sub ocupația austro-ungară, doar catolicismul, uniatismul, luteranismul și calvinismul erau religiile acceptate. Ortodoxismul era doar teoretic tolerat. În încercarea de a-i converti pe români, Imperiul folosea biciul și zăhărelul: îi îmbia cu privilegii pe cei ce alegeau Unirea cu Roma, iar pe cei ce se încăpățânau să nu-și trădeze credința îi supuneau la persecuții incredibile. „Ortodocșii români mureau în toate părțile ca martiri pentru credința lor, fie împușcați sau spânzurați, fie în bătăi sau temnițe, însăși împărăteasa Maria Tereza în rescriptul din 1760 că «mulțimea a fost tratată în acel principat al nostru și cu alte mijloace de cruzime pentru religia neunită de rit grec»”, scria Dumitru Stăniloae. Să nu uităm și cele 200 de mănăstiri și schituri dărâmate cu tunurile de generalul Adolf von Buccow.
Cu nimic mai prejos decât Sfinții Brâncoveni, bunăoară, patru dintre cei cinci pomeniți pe 21 octombrie și-au dat viața pentru credința lor: Visarion, Oprea și preoții Ioan și Moise Măcinic au pierit în sinistra temniță din Kufstein.
O întrebare legitimă: dacă Sinodul a recunoscut, pe bună dreptate, martiriul mărturisitorilor din temnițele austro-ungare, cât îi mai trebuie să recunoască și jertfa celor din închisorile comuniste?
Recomandările noastre
