A dobândi sfințenia nu este un lux, spunea Mitropolitul Ierόtheos al Nafpaktei în cartea sa despre Sfântul Calinic al Edesei 1 , ci o necesitate vitală. E singura miză care merită toate eforturile, iar ratarea ei, singurul pericol pe care trebuie să-l iei în calcul.

În 1961 trece la Domnul bătrânul Mitropolit Ierótheos al Etolokarnaniei, iar în noiembrie 1965 este ales ca Mitropolit arhimandritul Teoclit, care ajunge să-l aprecieze atât de mult pe Calinic, încât îl numește „împreună-episcop” cu el. Tot el este cel care îl înscrie pe lista candidaților la episcopie, și astfel, în iunie 1967, Protosinghelul Calinic este ales Mitropolit al Edesei.

Ca episcop, Sfântul Calinic dădea prioritate bunei formări a preoților, deoarece, în felul acesta „ajutăm în progresie geometrică”. Un preot bun ajută la formarea multor oameni în parohia sa. Astfel, organiza adunări preoțești la care era de fiecare dată prezent, atât în timpul ședințelor, cât și în pauze, când dorea să discute liber cu cât mai mulți. Cele mai multe subiecte abordate la aceste întâlniri erau teologice și duhovnicești, întreaga atmosferă fiind mistagogică.

Mitropolitul Calinic avea o relație directă cu preoții săi. De la început a dorit să rezolve el însuși toate problemele care apăreau cu aceștia și să fie prezent acolo unde era nevoie de el. Nu dorea să se amestece alții între el și preoții săi, care îl simțeau ca pe un părinte și prieten apropiat. Se îngrijea personal de promovarea lor, de mărirea salariului și de evoluția lor, încercând să-l ajute pe orice preot care dorea să-și finalizeze studiile. Uneori își amintea la ora 12 sau 1 noaptea de vreo omisiune în salarizarea unui preot și se ducea imediat la birou, stând uneori acolo până dimineața, numai ca să pună lucrurile la punct și să nu nedreptățească pe nimeni. Familia preotului era propria sa familie, de aceea participa la zilele de naștere ale copiilor lor, la căsătoriile acestora, la înmormântările celor apropiați ai lor. Pleca din Edesa uneori pe la 2-3 noaptea, ca să ajungă la astfel de evenimente în sate îndepărtate. Îi prețuia cu deosebire pe preoții în vârstă, pentru că lucraseră atâția ani în Biserică, dar și pentru că îi aminteau de iubitul său bunic, Papa-Atanasie.

„Hristos nu lucrează după program!”

Se ruga neîncetat lui Dumnezeu să-i trimită preoți buni, căci nevoile pastorale erau mari. Îi cerea însă cu lacrimi să-i scoată în cale tineri care să îndeplinească criteriile canonice și duhovnicești ale preoției, fiind foarte ferm în această privință și preferând mai degrabă să nu aibă preoți, decât să hirotonească persoane cu impedimente, căci, spunea el, aceștia vor deveni martori ai acuzării sale la Scaunul de Judecată al lui Hristos. De aceea, înainte cu câteva luni îl cerceta și-l punea la încercare pe un candidat la preoția de mir, iarpe un viitor ieromonah, vreme de mai mulți ani. Noaptea de dinaintea unei hirotonii o petrecea în rugăciune, iar la Rugăciunea punerii-mâinilor îi îndemna pe toți cei de față să îngenuncheze. După slujbă le spunea cu lacrimi în ochi noilor clerici: „Mă rog lui Dumnezeu ca la Judecată să aduci bună mărturie pentru mine înaintea lui Hristos!”, căci rareori se întâmpla să nu plângă la rugăciune atunci când hirotonea.

De asemenea, socotea că o lucrare esențială a preotului și, în general, a Bisericii era Taina Spovedaniei. Spunea că spovedania îl tămăduiește pe om, de aceea Părintele duhovnicesc este în primul rând doctor de suflete. „Să presupunem că s-a găsit medicamentul care tămăduiește cancerul”, spunea el. „Nici un om rațional nu va zăbovi, ci va alerga din răsputeri să-și ia medicamentul. Asemenea bolnavului de cancer este și omul păcătos, ba el se află într-o stare și mai grea decât bolnavul trupesc. Și iată, medicamentul acesta, Sfânta Spovedanie, se dă pe gratis, și totuși există atâția bolnavi de cancer sufletesc care preferă să rămână bolnavi”. De asemenea, îi îndemna în toată vremea pe oameni să vină la Dumnezeiasca Liturghie, căci aceasta „îl sfințește pe om”.

Când era vorba de slujirea mitropoliei sale, era tot timpul prezent. Dacă bătea cineva la ușă, foarte adesea se ducea el însuși să-i deschidă, chiar dacă era la masă sau se întinsese să se odihnească. Spunea că „Hristos nu lucrează după program!”. Era foarte simplu și nu-i plăcea să fie slujit, de multe ori își făcea singur curat în birou, mătura, își uda florile, pe care le iubea foarte mult.

Când voia să se „odihnească”, se ducea să-i cerceteze pe bolnavi în spitale și petrecea acolo după-amiezi întregi, iar dacă afla că în vreo familie există probleme, căuta un pretext să le facă o vizită, aducând mare mângâiere acelei case. Avea harisma de a pătrunde cu ușurință în inima îndurerată a celuilalt și de a-i tămădui gândurile. „Cuvântul lui renăștea, era pătrunzător și dezarmant. De multe ori descoperea gânduri lăuntrice și le tămăduia. Și, întrucât problemele grave care îl chinuiesc pe omul de azi nu sunt atât bolile trupului, cât cele ale sufletului ‒ gândurile cumplite, patimile, stresul și nesiguranța ‒, de aceea putem spune că harisma cuvântului tămăduitor este unul din semnele sfințeniei”.

De altfel, singura sa năzuința era tămăduirea sufletească, a sa și a celor pe care-i avea în grijă. Spunea că „nu e important dacă avem sau nu lumina ochilor trupești, important e să avem lumina sufletului. Nu e important dacă suntem orbi trupește; de-ajuns ne este nouă să avem Lumina lui Dumnezeu în suflet, să avem ochi duhovnicești. Să fiu sfânt, chiar dacă nu am un ochi sau un picior!”. De aceea, spunea că „e mai bine să vină peste noi moartea trupească, decât cea sufletească!”.

Episcopul cu portofelul gol

Îi iubea mult pe săraci, se ducea și în cele mai smerite case, pentru a ajuta duhovnicește sau materialicește. Dăruia în permanență bani, fără să-și facă nici un calcul. Chiar dacă avea puține cheltuieli, salariul i se termina foarte repede, căci se elibera de povara banilor, dăruindu-i pe ascuns săracilor. Niciodată nu a luat bani de la Tainele pe care le săvârșea, nici de la vizitele pe care le făcea în eparhie; în plus, tratațiile pentru oaspeții mitropoliei le plătea din banii lui, la fel și toate telefoanele, până și timbrele pentru corespondența sa personală. Nu organiza mese, nu voia cheltuieli și evenimente inutile, căci nu dorea să împovăreze mitropolia cu nimic.

De asemenea, nu păstra nimic pentru sine. Avea puține veșminte și rase, cele mai multe primite în dar. De cele mai multe ori, nu-i ajungeau banii de la o lună la alta și se împrumuta de la prietenii apropiați, dându-le de fiecare dată banii înapoi la salariu. Era foarte corect. Alteori nu mai avea bani să se întoarcă de la Atena, unde mergea pentru treburile Bisericii, și se împrumuta de la fratele său, ca să aibă pentru drum. Un prieten apropiat spunea, mai în glumă, mai în serios: „Dacă mitropolitul moare la începutul lunii, se va găsi o sumă bunicică; dacă va muri pe la mijlocul lunii, o sumă mititică; iar dacă va muri la sfârșitul lunii, nu vor găsi decât o însemnare cu datoriile pe care le-a făcut”. Cu adevărat, singura avere pe care a lăsat-o a fost o parte din salariul său, pe care l-a lăsat săracilor, prin testament.

A trecut neîncetat prin martiriul calomniilor, în toți cei șaptesprezece ani cât a slujit ca episcop, fiind uneori calomniat chiar de preoții lui, dar refuza de fiecare dată să le denunțe, pentru că pe toți aceștia îi socotea copiii săi. „Lăsa calomniile să circule libere și acest lucru părea să-i vatăme turma. Dar, dacă ne gândim la căldura cu care se ruga în timpul bolii și la golul pe care l-a lăsat în urmă în inimile preoților și credincioșilor săi, înțelegem că avea dreptate. Ca tot ce este autentic și prețios, și valoarea Mitropolitului Calinic avea să se dovedească odată cu trecerea timpului”. Le spunea celor care îl îndemnau să ia poziție: „Lasă, fiule, Cerul va vorbi pentru mine!”. Și, într-adevăr, Cerul a vorbit pentru el.

A trecut la Domnul cu simplitate și adâncă pocăință, după șapte luni de luptă cu o tumoare la creier, încredințându-i ucenicului său să transmită lumii că „Mitropolitul Calinic a fost un episcop păcătos, dar a avut frica lui Dumnezeu și a iubit Biserica”.

S-a stins în seara zilei de 7 spre 8 august, a doua zi după praznicul său iubit, Schimbarea la Față, iar trupul i-a rămas flexibil și cald pe toată durata slujbei de înmormântare, dovedindu-i sfințenia, așa cum o dovedesc și numeroasele minuni pe care le-a făcut atât în timpul vieții, cât și după aceea. Pe piatra sa mortuară a cerut să i se scrie „Aștept Învierea morților!”. Acesta a fost conținutul întregii sale vieți și încununarea acesteia, căci el însuși era un om înviat.

Material realizat de Tatiana Petrache

Redactor Revista Familia ortodoxa

www.familiaortodoxa.ro

Note

1 Μητροπολίτου Ναυπάκτου καί Ἁγίου Βλασίου, Ἱεροθέου, Ὁ Ἅγιος Καλλίνικος Μητροπολίτης Ἐδέσσης, Πέλλης καί Ἀλμωπίας, Ἱερά Μονή Γενεθλίου τῆς Θεοτόκου (Πελαγίας), 2020. Întregul articol se bazează pe această carte.

2 Gr. καλλίνικος, „bun biruitor”.