Din cîte înţeleg, cartea adună mai multe texte pe teme lingvistice, publicate de profesorul Ionel Funeriu în cotidianul „Aradul”. O citesc cu mare bucurie şi cu real folos. Mai întîi, pentru că în chestiunile mari profesorul Funeriu dovedeşte echilibru, rigoare, prudenţă şi stăpînire de sine – un adevărat universitar. În faţa dacomanilor care susţin aberaţii (că latina era, de fapt, limba dacă şi că tot continentul, de la Atlantic la Urali, vorbea limba dacilor, dar că acest mare adevăr este acum ascuns printr-o uriaşă conspiraţie mondială cu scopul nu ştiu care) sau în disputa din jurul scrierii cu „â” sau cu „î”, profesorul Funeriu se bazează, solid, pe argumentul raţional, punînd în termenii adevărului ştiinţific aceste două teme care înflăcărează spiritele poate mai puţin ştiutoare, dar mult mai sensibile ale lumii româneşti. Altfel, odată intrat în jocurile de cuvinte, descopăr că pedantul profesor are imaginaţia ludică a unui copil şi temperamentul unui polemist. Sub mîna profesorului Funeriu, jocurile de cuvinte par jocuri de artificii. Nu am nici o îndoială că profesorul Funeriu este extrem de util catedrei şi universităţii sale, însă vreau să subliniez cît de util este domnia-sa publicisticii noastre. Tendinţa evidentă spre tabloidizare, deteriorarea gravă a limbii în care se scrie şi, în general, practicarea frenetică a ignoranţei obraznice condamnă presa românească la irelevanţă. În asemenea momente, este nevoie de intrarea în publicistică a unor universitari precum Ionel Funeriu. Presa poate recăpăta greutatea intelectuală şi prestigiul moral-cultural pe care l-a avut la un moment dat numai prin înmulţirea semnăturilor de genul celei a profesorului Funeriu. „Biografii lexicale” nu dă, însă, numai mari bătălii. Dimpotrivă, cartea pledează cumva că fiecare mare victorie este, de fapt, suma unor mici, uneori minore succese. Nu în ultimul rînd, cartea are momente de tot hazul. De pildă, întîmplarea cu puştiul care recita „Cerescule tată, al meu suflet te doreşte…” pronunţînd „Cere scule, tată, al meu suflet le doreşte…” pentru că nu cunoştea derivatul „cerescule” şi trebuia să împace cumva sensul versului cu propriul său bagaj lexical, mă face să rîd şi acum, doar amintindu-mi-o. Lingvistica este ştiinţa jocului cuvintelor printre popoare şi vremuri. Sigur că aceasta este definiţia mea, un profan care rămîne cu gura căscată de cîte ori descoperă ceva esenţial despre oameni cînd un lingvist îi spune ceva esenţial despre un cuvînt. Etimologiile sînt fascinante, dar şi felul în care un anumit popor manageriază un cuvînt dîndu-i nu doar utilitate comunicaţională, ci şi forţă expresivă, mă uimeşte. Manageriază, am zis? Sună cam barbar, ar spune unii. Dar nu este deloc aşa cum le sună lor. Cuvîntul are origini pur latine. Pe de o parte, avem latinescul „manus”, cuvînt prezent în toate limbile romanice cu acelaşi sens, şi pe de altă parte avem verbul „agere”, care înseamnă a pune în mişcare, a conduce. Totuşi, pînă la cuvîntul management, drumul n-a fost scurt, ne spune profesorul Funeriu. „Manum agere” înseamnă, în latineşte, a conduce cu mîna. De aici, italiana a creat pe „maneggiare”, care însemna conducerea calului cu mîna, de căpăstru. De aici, francezii au creat „manège”, adică spaţiul unde se practică exerciţiile de echitaţie, mai exact acele exerciţii care cer o strictă conducere a calului şi în care, ori către care, calul este adesea condus de căpăstru. În fine, din franceză, englezii au adus în limba lor verbul „to manage” care, la prima lui atestare, în secolul al XVI-lea însemna exact a conduce un cal. În anii 1930, cînd economiştii americani au teoretizat o adevărată ştiinţă a conducerii unei afaceri, cuvîntul ales să o desemneze a fost management, anume pentru a evoca îndemînarea, dexteritatea, dar şi controlul strict asupra afacerii ce se cerea condusă. După această elegantă demonstraţie, profesorul Funeriu trage o concluzie la care ar trebui să reflectăm mai atent, nu doar din perspectivă lingvistică: „apropiindu-ne de engleză, nu ne îndepărtăm de latină, ci, de multe ori, ne apropiem şi mai mult”. Pot aduce şi eu argumente din alte zone (de pildă, din drept sau din istoria instituţiilor politice) în aceeaşi direcţie. Este foarte posibil ca civilizaţia anglo-saxonă de astăzi să fie cu mult mai apropiată de spiritul roman decît civilizaţia ţărilor socotite, îndeobşte, latine. Dar, cînd să ne lăsăm cuprinşi de gravitatea unei asemenea revelaţii din domeniul filozofiei istoriei, profesorul Funeriu ne readuce pe pămînt: „Am auzit la Tv că Lionel Messi e mai îndemînatic decît Cristiano Ronaldo. Aşa o fi, atît numai că ei sînt fotbalişti, nu handbalişti.” Binefăcătoare lectură!

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor