Ce pot să-i urez decât realizări foarte excelente şi-n continuare? Problema nu e el, săracul, sau, mă rog, el nu e problema mea. Ce este şocant, aiuritor, mirobolant, tantalizant, indepingibil, pervaziv, indelebil, patibular şi, bineînţeles, inconturnabil (asta aşa, ca un dar pentru cel sărbătorit) în toată această poveste este că între cei vreo patru sute de oaspeţi invitaţi de cunoscutul bucureştean la o cunoscută tavernă apar nume grele, nu doar ale politicii, ci şi ale culturii româneşti. Domeniu mai exotic pentru Vanghelie decât Zeta Reticuli sau alte stele.

Fireşte, nu-i treaba mea pe cine invită orice persoană majoră şi vaccinată la ziua sa de naştere.

Dar parcă totuşi de data asta e prea de tot, e di granda, cum se zice. Parcă totul depăşeşte faptul divers şi se ridică de la sine, fără niciun cric retoric, la înălţimea parabolei. Căci acest personaj, e drept, poate mult mai reprezentativ pentru România decât mine sau dumneavoastră, nu s-a mulţumit cu ciutaci oarecare în compartimentul intelect & viaţă spirituală din sala lui de bal, ci, asemenea orătaniei din poveste, s-a înnobilat cu pene alese de păun.

Un fost preşedinte al Academiei române, fost critic literar, Eugen Simion, a venit să-l omagieze pe cel "care este". Doi poeţi cu nume însemnate, Mircea Dinescu şi Emil Hurezeanu (nu ştiaţi că a fost în tinereţe poet? Dar despre Claudiu Săftoiu aţi fi bănuit vreodată acelaşi lucru? Sau despre Aurelian Pavelescu? Marko Bela? Radu Vasile? Varujan Vosganian? Politica românească e plină-ciucure de foşti poeţi, numai eu ştiu vreo duzină) s-au aflat şi ei la masa celui sărbătorit, probabil conform preceptului biblic că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci bolnavii. Stelian Tănase, la origine prozator, l-a onorat şi el pe domnul Vanghelie cu prezenţa lui.

E Satyriconul. E Trimalchio înconjurat de meseni obedienţi, "rebranduit", vorba lui Mariean însuşi, în lumea românească de azi. Care, dacă nu e lumea tuturor posibilităţilor, e în schimb lumea tuturor amestecurilor, lumea în care orice alianţă se dovedeşte o mezalianţă. Lumea în care nu mai există graniţă între mitocănie şi rafinament, între bine şi rău, între delicios şi abject. O lume felliniană, bălăcită, amputată de etic, estetic şi religios, o lume în care, de fapt, nu se poate trăi.
Bălăceala şi mezalianţa, amestecul de zoaie este, într-adevăr, starea naţiunii noastre azi, dincolo de ziua de naştere a unui nea Caisă sau altul. Priviţi politica noastră. E plină de "soluţii imorale". Cum e cu putinţă ca focare de mizerie ideologică precum PRM sau PC să fie curtate în continuare de cele mai puternice partide româneşti? Cum poate partidul liberal, care-ar trebui să fie curat ca lacrima, care-a dat-o de-a rostogolul pe Mona Muscă, să-l îndure în coasta sa pe un dovedit şi malign turnător al fostei Securităţi? Nu cumva, temân – du-se de dracul, liberalii au dat de taică-său? Ori, ca să rămânem la proverbe, nu s-au făcut frate cu dracul ca să treacă puntea, fără să-şi amintească şi urmarea: "Cine se face frate cu dracul iese cu coarne"? Cum îl mai poate înjura Crin Antonescu pe Băsescu, când e braţ la braţ cu motanul Felix?

Nu mai vorbesc de complicaţiile baroc-sudamericane ale poveştii lui Bercea Mondial şi-a inocentei Mercedesa, unde apar iarăşi nume ce n-ar avea cum să apară împreună cu-ale lor în nicio împrejurare imaginabilă de-o minte sănătoasă. Stolojan şi Mircea Băsescu naşi ai interlopilor de la noi? Spuneţi-mi că nu-i adevărat…

Nu sunt nici elitist, nici şovin, am însă câteva prejudecăţi, poate regretabile, în privinţa oricăror adună(tu)ri umane, de la familie la naţiune, şi anume că analfabetismul nu face casă bună cu erudiţia, nici ticăloşia cu corectitudinea, nici kitsch-ul cu bunul gust, pentru că e greu să urci şi extrem de uşor să cobori, aşa cum ne-o arată lumea românească în ultimii ani.

Şi procesul e atât de rapid, încât în curând ne vom aminti publicaţii precum "Click" sau "Ciao" ca presă de calitate… E Satyriconul. E amurgul amurgului unei naţiuni care se ridică şi se prăbuşeşte alternativ, val după val, ca zidul Meşterului Manole. Ne mândrim cu Brâncuşi, Enescu şi Cioran, dar Vanghelie, Becali sau Bercea Mondial, ca reflectarea- n baltă a statuilor celor dintâi, sunt adevăratul chip al neantului valah şi ne seamănă poate mai tare.