Un cercetător de la Universitatea din Minnesota, David Lykken, susţine că jumătate din bucuria de a trăi, satisfaction with life în original, provine dintr-o determinare genetică şi că restul procentelor aparţin liberului nostru arbitru. Adică şi-o mai şi face omul cu mâna lui, deci trăim, cel puţin teoretic, într-un echilibru fragil, dar sănătos.

Am citit în preambulul cărţii lui Malcolm Gladwell, "Outliers", despre un orăşel din SUA care a devenit celebru prin anii ’50 pentru că locuitorii săi nu prea aveau de-a face cu bolile de inimă peste pragul de vârstă de la care restul populaţiei nu se simţea grozav. Fiind vorba despre epicentrul colesterolului şi despre un moment istoric în care nu se ştiau prea multe despre acest subiect, descoperirea acestui loc straniu a creat vâlvă în lumea medicală.

În acele timpuri, pragul de 55 de ani nu era de bun augur pentru mulţi americani şi un medic care-şi petrecea vacanţele de vară în împrejurimile orăşelului a aflat întâmplător că există o comunitate în care statisticile generale legate de boală şi speranţă de viaţă nu funcţionează decât parţial. Toţi indicatorii erau reduşi la o treime sau cel mult la jumătate faţă de rest. La prima vedere părea un miracol, explicabil în parte prin originea italiană a locuitorilor acestui orăşel. Toţi proveneau dintr-un sat aflat la 100 de mile depărtare de Roma, unde trăiau la limita sărăciei din exploatarea pământului sau din lunca grea de la o carieră de marmură.

Din 1882 până în 1894 satul s-a golit treptat, şi în cele din urmă a rămas pustiu. Aproape toţi locuitorii lui au recreat încet peste Ocean un nou Roseto, în care trăiau o viaţă de enclavă, feriţi de orice influenţe. La marginea aşezării lor au apărut comunităţi similare de irlandezi sau germani, dar interferenţele culturale au fost zero. Iniţial echipele de cercetători au crezut că regimul mediteraneean e cauza stării de sănătate uluitoare a italienilor din Roseto, Pennsylvania.

Nu existau sinucideri, alcoolism, dependenţă de droguri, iar criminalitatea era aproape inexistentă. Diferenţele de statut social erau ţinute în frâu de un spirit de egalitate general consimţit, care estompa etalarea bogăţiei şi încerca să vindece suferinţa sărăciei. Surpriza a apărut când cercetătorii au aflat că în bucătăria locală se foloseşte slănină şi nu ulei de măsline, că pizza nu are blat subţire, ci crescut, şi că, în plus, conţine ingrediente deloc dietetice. Joggingul nu era o preocupare foarte populară, aşa că la toate aceste dileme stupefiante se mai adăugau şi obezitatea şi plăcerea fumatului excesiv.

Cum ipoteza alimentaţiei sănătoase cădea, a urmat teza unei moşteniri genetice extrem de fericite, care îi predispunea la viaţă lungă. Aşa că au fost căutaţi alţi descendenţi ai emigranţilor din satul de lângă Roma, care trăiau în alte părţi ale SUA. Surpriză, însă, erau la fel de bolnavi ca majoritatea populaţiei. A urmat o cercetare în împrejurimi, în comunităţile învecinate, pentru că ar fi putut fi ceva în aerul locului, o calitate subtilă a acelui areal. Din nou, dezamăgire.

Toţi cei care nu trăiau în Roseto aveau motive serioase de îngrijorare în privinţa speranţei de viaţă sau a sănătăţii, în general. Cum asta era ultima pistă posibilă, a mai rămas stilul de viaţă. Au observat că trăiau trei generaţii sub un acoperiş şi că autoritatea bunicilor era neştirbită, că la o populaţie de 2.000 de oameni existau 22 de organizaţii civice, că oamenii vorbeau mult unii cu alţii pe stradă, că se vizitau foarte des, găteau unii pentru alţii în curţile din spatele caselor şi că slujba de duminică avea o frumuseţe şi o seninătate aparte şi explica în parte armonia acestei comunităţi aproape extraterestre.

Dacă suntem rezultatul lumii în care trăim şi al valorilor ei, atunci chiar putem să o lăsăm mai uşor cu dieta şi genetica. Nimeni până la această poveste aparent misterioasă nu se gândise că sănătatea sau voglia di vivere pot fi o consecinţă a locului şi a atmosferei, un efect al vieţii în comunitate. Aşa că e posibil ca totul să fie bine când se termină în coadă de peşte.

  • P.S.: Am văzut "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" şi am înţeles din nou de ce ar fi important să avem o tăbliţă cu o cruce roşie la graniţe. Oportunismul este un cuvânt aproape lipsit de sens pe lângă ceea ce se poate auzi în discursurile etalate în film. Şi e o vocaţie naţională, ca şi nefericirea generală. Adaug că ar fi bine ca la intrarea în sală să se distribuie nişte suc de lămâie – greaţa poate fi şi o consecinţă a istoriei. Măcar să fim un popor bogat în vitamina C şi plin de greaţie.