Răzvan Exarhu: "Am fost mult mai tare decât Borat. Eram la ţară, la colţ de uliţă cu nişte prieteni din sat care îşi pregăteau grădina pentru plantat bolbotine şi a trecut un copilaş care ducea de funie o vacă foarte mare."
Era foarte limpede că vaca îşi dorea mult să ajungă acasă şi că prezenţa copilului era una de pură reprezentare, aşa cum am mai văzut şi la televizor, pe la tipii independenţi. Copilul avea vreo 6 ani, era şi vremea înserării, deci avea multe motive să fie mai circumspect, ducând atâtea kile de carne obosită de păscut, atârnate de funie. Aşa că, în momentul în care a trecut prin dreptul nostru cu văcuţa imensă, i-am spus cu entuziasm: ce câine mare ai! A fost clar un moment de şoc al cunoaşterii, a fost o despărţire de toate reperele civilizaţiei, a fost genericul unui big bang, amânat din lipsă de cvorum. A întors capul, m-a privit ca pe un nebun periculos, a mărit pasul, şi vaca l-a urmat fără să schimbe ritmul, doar funia era ceva mai întinsă. Se vedea că nu-i venea să creadă că cineva a putut să spună o asemenea enormitate, dar era clar că treaba putea fi foarte serioasă, în acelaşi timp.
Am râs împreună cu asistenţa, formată din săteni, am mai râs o rundă imaginându- ne ce ar fi putut spune ăla mic acasă şi ne-am văzut de treabă. Apoi am pus povestea pe blog, au venit reacţiile, mai mult sau mai puţin pline de umor, dar nu aş fi putut să-mi imaginez urmările în timp. Acum două zile, exact înainte să apară în EVZ articolul despre interzicerea bicicletelor şi rolelor în parcuri, am aflat că întâmplarea cu puştiul şi vaca a fost dezbătută la bere pe o terasă din Cluj, la o masă cu tipi simpatici şi serioşi, cum sunt ardelenii. O parte dintre ei au râs din nou când a fost povestită poanta, iar restul au rămas mai căzuţi pe gânduri întrebându-se, mai mult sau mai puţin amuzaţi filosofic, dacă gluma asta a mea este corectă politic, ontologic şi ecologic. Adică, problema putea fi că această confuzie între câine şi vacă i-ar fi putut afecta din faşă sistemul de valori şi cunoaştere tânărului vlăstar. Fiind vorba despre bere, graniţa dintre Rabelais şi Kant e uşor de trecut, aşa că m-am simţit flatat.
I-am povestit kestia unui tip din IT, care mi-a spus că şi el a întâmpinat cam aceleaşi reacţii. Jumătate din public a râs şi restul s-a strâmbat uşor, cu aerul că asta e un fel de echivalent al unor rele tratamente aplicate minorilor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Între timp, a izbucnit revoluţia bicicliştilor, a rollerilor, a celor care vor să stea tolăniţi pe iarbă, a celor care vor să fie lăsaţi în pace de gardienii care ne feresc de linişte şi normalitate urbană. Cu această ocazie, am redescoperit cu dezamăgire şi amuzament că în adâncul viziunii mele cinice încă mai rezistă un nucleu de naivitate pură şi oarecum desprinsă de context. La fel ca şi în povestea copilului cu vaca, ar fi de aşteptat ca toată lumea să prindă poanta, să se distreze şi să se însenineze. E firesc să te gândeşti că dacă cineva îţi spune că nu ai voie să te aşezi pe iarbă într-un spaţiu public, să faci sport într-un spaţiu public, pe care practic îl susţii din impozite ca să fie părăsit de cei care ar trebui să îl ţină în formă, nu ar trebui să apară o opoziţie impresionantă faţă de un subiect de bun-simţ. Şi totuşi, citind reacţiile cititorilor pe evz.ro, m-am cutremurat pe alocuri aflând câte probleme poate să nască un biet parc şi dorinţa firească a omului de a sta întins în iarbă să privească cerul. Aşa poţi să vezi şi cât de liberi sunt cu adevărat oamenii la cap, cât de mult îşi doresc şi lor şi celor din jur binele şi cât de puţin ştiu să recunoască gesturile benefice din viaţa lor.
Nici cele mai fireşti lucruri nu pot să scape de complicaţii, solidaritatea e ceva cu totul întâmplător, conjunctura şi uneori alcoolul mai rezolvă câte ceva din dilemele filosofice ale lumii. Până atunci, în această fabulă, eu revăd scena finală din „Blow-up”, filmul lui Antonioni, în care nişte mimi joacă tenis fără rachete, în faţa unui public hippy care urmăreşte, întorcând capul, zborul imaginar al mingii. Iar cel care vede toată această scenă dadaisto-suprarealistă începe să audă sunetul rachetei care loveşte mingea, dincolo de aerul mut.
Recomandările noastre
