Faptul că toate partidele parlamentare susţin poziţia avută de România la summitul recent de la Bruxelles nu arată nicidecum maturitate politică sau dorinţă de consens.
Este de fapt o confirmare a faptului că semnarea noului tratat european a fost un "no brainer", o necesitate imperioasă şi care nu admitea altă soluţie. Cu excepţia insularilor britanici care n-au fost niciodată "continentul", cum numesc ei Europa, şi a Ungariei căzută în doaga naţionalistă (semnatară şi ea în cele din urmă), celelalte ţări nu au avut nevoie de nici un fel de deliberare: au făcut ce trebuia făcut. S-a evitat astfel, cel puţin pe moment, un dezastru inimaginabil: dizolvarea Uniunii Europene şi dispariţia Euro.
Nici Crin Antonescu, în postură de preşedinte, nici Ponta, nici Iliescu chiar (deşi aici am unele dubii) n-ar fi procedat altfel. Pentru că una e eterna ciorovăială internă şi alta sunt presiunile enorme ale politicii internaţionale, care împing de la sine statele într-o direcţie sau alta. Mai ales un stat mic şi marginal cum e România nu are practic de ales în contexte politice de acest fel. Decizia crucială am luat-o în momentul căderii dictaturii. Din acel moment, în care ne-am reîntors către valorile civilizaţiei şi ale democraţiei, mişcările ulterioare s-au făcut aproape automat, chiar sub guvernări cripto-comuniste. Nu am avut de ales în privinţa integrării în UE şi NATO, căci alternativa ar fi însemnat o reîntoarcere către răsărit. Devenind parte din structurile europene, nu doar că e firească, dar este practic inevitabilă împărtăşirea sorţii acestora, la bine şi la rău.
Toate acestea nu înseamnă acceptarea servilă a tuturor deciziilor de la Bruxelles şi renunţarea la suveranitatea proprie. Europa unită, am mai spus-o, nu este Statele Unite, nici n-o să ajungă vreodată atât de integrată. Nu e nici măcar o federaţie, ci mai curând un proces în curs, un compromis în evoluţie între o puzderie de state suverane şi o deocamdată incertă confederaţie politico-economică. De fapt, Uniunea Europeană e mai degrabă o construcţie idealistă şi culturală. În procesul treptat de integrare, moneda comună euro, încă neadoptată de toate statele uniunii, este şi o valoare concretă, dar şi un simbol. De fapt, dificultăţile marii formaţiuni politice de pe continentul nostru se leagă şi de faptul că euro a funcţionat mai mult ca un simbol al unităţii politice, culturale, "filosofice" aş spune, a unei Europe idealiste decât ca o reală pârghie financiară. Ceea ce decurge din faptul că el a fost adoptat înainte de realizarea unei reale unităţi economice a UE.
Europa este azi în situaţia vechii aristocraţii scăpătate, care-şi mai permitea încă o viaţă de lux şi rafinament bazată pe datorii şi amanetări. Trezirea neplăcută se petrece acum, sub ochii noştri, şi cere decizii rapide. Situaţia s-a dovedit atât de gravă, încât toate statele membre de pe continent au răspuns afirmativ tandemului Germania- Franţa. Faptul că ele nu s-au împărţit în două tabere (abia atunci România ar fi fost pusă, ca de-atâtea ori, în situaţia dramatică de a alege) arată că Europa pur şi simplu nu a avut o alternativă, că toţi membrii ei se găsesc în aceeaşi oală. E un truism, dar un adevăr ce trebuie repetat: dacă Europa e modelată azi de o tiranie, ea nu e tirania tandemului Germania-Franţa, nici a birocraţiei de la Bruxelles, ci neiertătoarea tiranie a pieţii. Fără eficienţă economică, UE se va sparge ca un multicolor dar fragil balon de săpun. România nu este nici în situaţia de a pune condiţii, nici nu-şi permite să rămână în afara marii structuri în care, de altfel, a fost primită norocos şi neaşteptat, înainte de a îndeplini cerinţele minime. Nu mai e vorba aici de omorârea porcului prin injectare, de interzicerea soiurilor hibride de viţă-de-vie sau de împachetarea brânzei în folie de plastic. Opoziţia a simţit acest lucru şi ştie, ca şi Puterea, că nu mai e de glumă.
E vorba de supravieţuire pur şi simplu într-o lume în care timpul nu mai are răbdare.