Scurt tratat de sinucidere în timpul TIFF-ului

Gesturi mici, banale, de început de zi. Tineri chelneri aranjând gheridoanele, mesele terasei, sau fumând în grupuri mici ultima țigară înainte ca primii clienți să ocupe oarecum stingheri mesele pregătite.

Pe trotuare bărbați și femei, birocrați grăbind pașii spre birouri sorbind în mers câte o gură de cafea din recipiente de plastic, părinți ducându-și de mână, cu oarecare greutate copiii spre grădiniță.  Dacă te așezi la o masă la una din terasele înșiruite estetic pe o latură pietonală a pieței și comanzi un espresso, aprinzând un cigar ai senzația unei protecții inexplicabile.

Te afli în inima orașului, acolo unde simți cel mai puternic senzația că nu ți se poate întâmpla nimic rău. Aștepți cafeaua, bucurându-te că încă nu s-a interzis fumatul în aer liber, te ferești deocamdată de orice gând serios, nu scoți din buzunar telefonul, fiindu-ți teamă să nu fi apărut pe ecran semnul că ai mesaje pe care ar trebui neapărat să le citești.

Încerci să te bucuri cât poți de mult de senzația de liniște, de aromele tutunului cules în minunata Vuelta Abajo, de gustul minunat al aromei  cafelei Juan Valdez și de senzația senină de confort, de protecție și liniște. Momente în care simți că nu se poate petrece nimic din ceeace ar putea să rupă vraja unui atât de obișnuit început al unei minunate zile de TIFF…

Dar nu e o zi obișnuită. E cea mai potrivită pentru  o sinucidere prin fumat. TIFF este, el însuși o zi lungă, care ține mai mult de o săptămână. E loc pentru toată lumea frumoasă a planetei! Dar nu cred că va fi înghesuială: pentru a te sinucide, e neapărată nevoie să fii în viață; ori, nu e cazul, la mulți dintre români.

Și totuși, există lucruri care apar de nicăieri, din măreția Universului imaginat după nepătrunsele legi ale lui Dumnezeu. Un om, o furnică, un gest, forma unor nori, o pasăre care se așează pe masa teasei, la doar un centimetru de ceașca ta de cafea. Micile minuni, care îți aduc aminte să mulțumești Domnului că ți-a dat posibilitatea să începi o nouă zi și că TIFF a apucat 20 de ani…

Începe, de fapt, Marele Film, cel mai mare Film care se poate vedea, și trăi,  deși nu poate fi găsit în programul TIFF, fiindcă rulează non-stop, începând exact în momentul în care te-ai ridicat de la masă și ai pășit în afara terasei.

Mizerabilismul, cinismul trivial, cruzimea situațiilor banale, abordarea în filme și cărți a unui cotidian murdar,  suprapus peste stilul tovărășesc al moderatorilor tv, care ne explică de două-trei ori situațiile benigne din viață sau politică, - ”ca să înțeleagă cei de acasă” -, adică noi, cei proști, care așteptăm să ni se explice ceeace vedem cu proprii ochi…  Degradarea morală, ”explicată” grotesc și trivial, bătaia pe burtă cu mai marii vremii, pegra umană, socială, economică, morală în care trăim cu gândul la concedii în Zanzibar, prostia unei generații pe care nimeni n-a putut-o prevedea.

Un neorealism sui-generis, neorealismul  reinventat al marelui film al Vieții în postcomunism, în care domină fastuos descrierea amplă a greții existențiale.  De parcă am transpune ”Călătorie la capătul nopții”, sau ”Moarte pe credit ale lui Ferdinand Céline, nu numai ca modele în literatură, dar și în  filmul românesc de azi. Citesc, fumând, știri despre actori de geniu: ”Alexandru Ion a fost îndrumat de profesorul de religie să devină actor. „M-a oprit pe holul liceului și m-a întrebat de ce nu mă duc la trupa de teatru”. 

”Cum reușește Pavel Bartoș să mențină focul pasiunii în căsnicie: Am dus-o pe soția mea la Nostalgia și ne-am simțit tineri de tot,- a declarat el.”

”Amalia Enache nu știe să înoate, în timp ce fiica ei de 5 ani face deja scufundări în mare.” Lumea actorilor e o lume minunată.

Bine că se mai inventează câte ceva în Marele Film. Unii s-au prins că ”Cine nu e convins ca e jos, nu se gândește să urce”, așa cum spunea Papini. Alții, nu.

Clujul se bucură de o ediție aniversară TIFF, căci festivalul împlinește 20 de ani. Multe filme, multe abordări noi. Cine-concert: Fargo by Fragments (Franța).

Fargo, filmul-cult al fraților Joel și Ethan Coen, premiat cu două Oscaruri. Cine-concert: Inferno by Edison Studio (Italia). Infernul (L'Inferno, 1911), primul lungmetraj italian din istorie, restaurat digital, proiecție specială ”Dancer”, documentar despre superstarul rebel al dansului mondial: Sergei Polunin, în prezența artistului. Sergei Polunin Up, Close and Personal  la Castelul Bánffy din Bonțida. Alt Cine-concert: Malombra -  filmul mut Malombra (1917), un clasic al genului gotic by Julie Roué (Franța), dar și Cine-concert:

Malombra by Simona Strungaru. Ceeace e, însă, incorect, e aceea că filmele nu pot protesta.

E de citit, poate, și ceeace îi spunea Ennio Morricone în cartea de convorbiri ”Ennio un Maestro” lui Giuseppe Tornatore - laureat al Oscarului 1990 cu filmul ”Nuovo Cinema Paradiso”:

”Gîndește-te câți ani au trecut de la Pentru un pumn de dolari, până la ”A fost o dată în America. Tema Deborah o scrisesem pentru Amore senza fine al lui Zefirelli, care mi-a spus, după ce a ascultat-o: ”Aici punem o piesă cu Diana Ross, e scrisă de un alt compozitor”

I-am răspuns: ”N-ai decât s-o pui tu, eu am plecat, și te salut!”. Și muzica pe care am luat-o cu mine acasă a devenit piesa din A fost o dată ăn America…  Menționează și cum l-a dojenit o dată muzicologul Sergio Miceli : ”Dacă compui muzică contemporană ca s-o aplici unor momente de nebunie și sânge, serviciul tău adus muzicii s-a topit, nu mai e cine știe ce.”

Poate acest gen de film ”by” va constitui un punct de plecare al unei dezbateri între cineaști și muzicieni. M-aș lămuri și eu. Dar, până una-alta mă gândesc să rămân, totuși la muzica de film ”by” Morricone.

Pentru cei 5 milioane de fumători pe care îi are România vin timpuri grele. Mai au din ce în ce mai puțin timp pentru a se sinucide prin fumat, la TIFF, pe terasa ”Che Guevara”, din centrul Clujului. Nu l-am luat în seamă pe Kurt Vonnegut, când a spus: „Am de gînd să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, producătorii ţigărilor Pall Mall, şi o să le cer un milion de dolari despăgubire!

Începînd de la vîrsta de 12 ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Şi, de ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide. Dar am ajuns la vîrsta de 82 de ani. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi! Sînt dependent de ţigări. Şi continui să sper că ele mă vor omorî.

Un foc la un capăt şi un neghiob la celălalt.“ Vonnegut, ca mulți alții a fost un fumător special, asumat, care știa exact ce face, cu fiecare țigară fumată. Deschisă în 2010, biblioteca Vonnegut din orașul său natal, afișează copii semnate ale cărților lui, fotografiile de familie, mașina de scris, țigările.

Biblioteca lucrează pentru a combate cenzura, o cauză în care Vonnegut credea cu tărie, oferind copii gratuite din ”Abatorul Cinci” elevilor ale căror școli au interzis cartea. Așa cum în America a fost posibilă înterzicerea cărții lui Vonnegut, una din cele mai frumoase cărți scrise vreodată, iată că un altfel de cenzură apare la orizont. De această dată ne va fi cenzurat chiar dreptul de a ne sinucide prin fumat. Sunt indivizi care de la înălțimea posturilor pe care le ocupă se gândesc să ne bage pe gât, așa-zise ”altrnative” la țigări. O fi, oare o alternativă (cea mai sănătoasă),  educația în școli a copiilor, încă din fragedă pruncie, pentru deprinderea corectă a masturbării?

P.S.

Mărturisesc că încă dinainte de 1989 fumam, și eu, Pall Mall fără filtu și John Player Special. De mai mulți ani acestea au dispărut pur și simplu din comerț. Mă mai bucuram de Camel fără filtru, luate cu mari eforturi din Elveția, prin amabilitatea unui prieten. Celebrul  și cel mai minunat stil de țigări Camel este varietatea fără filtru în pachet necartonat (cunoscută în general ca și Camel Straight sau Camel Regular). Țigările Camel fără filtru au atins apogeul popularității prin personalități precum ziaristul Edward R. Murrow, care fuma până la patru pachete de Camel fără filtru pe zi.

Nu înțelegeam cum Dumnezeu, dacă tot am ales conștient să mă sinucid prin fumat, mi se poate interzice accesul la a-mi alege, pe banii mei, ”arma crimei”. Apoi am aflat că antrepozitul  J T International pentru ”Camel fără” se află chiar la București. Dar nesimțirea acestora, cei care ne opresc accesul la ele este, deja un loc comun…Ne vom sinucide cu alte arme, între două filme, la TIFF.