Peste doar un minut sau două, Mița spune din nou: „Nu mai voi să știu de nimic… Să vie oricine… Voi scandal”. De data asta, autorul precizează că Mița e apelpisită. De foarte multe ori am putut vedea oameni politici vrînd scandal cu orice preț. Provocîndu- l, căutîndu-l, declanșîndu-l, așteptîndu-l. Stăpîniți de un drac pe care îl considerau, probabil, o bună intuiție, se aruncau în haosul mediatic obișnuit folosind cuvintele drept ghioagă aplicată direct în moalele capului adversarului. Ce m-a contrariat mereu este că, spre deosebire de Mița, aceștia nici nu se ridică în picioare, nici nu sînt apelpisiți. Ei fac scandal stînd jos, pentru că jos se stă în studiourile de televiziune, jos se stă cînd scrii pe blog sau pe facebook sau pe twitter și tot jos se stă la conferințele de presă. Nici apelpisiți nu sînt, ci doar răi și tactici. De curînd, am putut vedea de aproape un asemenea episod, al nu știu cîtelea. Scandalagiul a fost unul dintre cei mai instruiți oameni politici pe care îi avem, un om cinstit, un adevărat om al valorilor politice. Nici el nu a putut face altfel – ceva ce putea foatre bine face fără scandal, a decis să facă cu scandal. De ce vor oamenii politici de la noi scandal tot timpul și cu orice preț?

Tendința este evidentă în deceniile, puține, de democrație post-comunistă de la noi: pe măsură ce trece timpul, politica devine tot mai gălăgioasă. Scena politică produce de cacofonii de mult timp, acum le emite cu spor de decibeli. Observ, de asemenea, că democrația în România a evoluat în ultimii 20 de ani și mă întreb dacă nu cumva scandalul este un fel de umbră a democrației, urmărind-o tot timpul și crescînd pe măsură ce vremea curge și corpul democrației crește. Miamintesc și vremea dictaturii. Scandalul public lipsea cu desăvîrșire.Tăcerea cenușie, falsă evident și de aceea asurzitoare în felul ei, domina, funerar, societatea. Lucruri scandaloase, însă, se petreceau, chiar mai multe decît acum. Doar că nu se auzeau. Eliberarea de dictatură a însemnat și abandonarea sistemlor antifonice plasate de aparatul de represiune în articulațiile lumii în care viețuiam.Libertatea a erupt asurzitor în lume apost-comunistă, ca și cum un alai zgomtos a intrat bursc într-un cimitir.

Undeva, Jean Baudrillard scria că scandalul, în lumea politică modernă, nu mai exprimă ceea ce exprima pînă mai ieri, adică dezvăluirea unui păcat, a unui secret murdar, a unei rușini care compromite pe cineva, ci semnalează pur și simplu efortul. Scandalul nu mai este semnul unui eșec, al unei căderi, ci este semnul unei strădanii, al unei mobilizări întru ceva. Fac scandal ca să bage toți de seamă ce fac eu – așa raționează politicianul nostru. Uneori, scandalul e cu țintă: fac scandal ca să mă vadă șeful cum îl apăr sau să mă vadă cel ce va decide la un moment dat ceva în legătură cu mine, fac scandal nu doar ca să mă remarc în general, ci ca să mă remarce cineva anume.

Sigur că scandalul a fost mereu un mijloc. Doar Mița Baston, în naivitatea ei de femeie îndrăgostită și tradusă în amor crede că scandalul e un final apoteotic . Politicianul vede îns candal doar metoda de a obține ceva, de a ajunge undeva. Cel mai grav lucru pe care îl produce scandalul este vătămarea sufletelor. Cuvintele grele, intense, urlate, manevrate agresiv, asociate micinciunilor patetice – care însoțesc scandalul în mod obligatoriu – sînt otrăvuri pentru oricine: pentru cel vizat, pentru cei care le ascultă și pentru cel care le urlă. Jan Patocka, comentîndu-l pe Platon dacă nu mă înșel, scria că grija față de suflete trebuie să fie prioritatea principală a politicienilor. Aparent, în lumea de azi, lăsăm asta pe seama preoților sau psihologilor, ori pe seama unor remedii private. Politicianului nostru i se pare depalsat să aibă grijă de suflete. El vorbește, dacă a citit ceva despre ce face, în numele „binelui public”, al „interesului colectiv” sau „național”, în numele patriei și al poporului. Să-i spui că principala lui girjă trebuie să fie aceea de a nu distorsiona suflete, e o copilărie. Dimpotrivă, grija politicianului de la noi este aceea de a mutila pînă la demantelare sufletele adversarilor politici ori pe ale susținătorilor acestora, grijă consecutivă cu injectarea urii pe post de drog în sufletul susținătorilor, care trebuie ținuți în perpetuă vigilență, spaimă și adversitate față de ceilalți. Scandalul are un rol imens în acest mecanism de subjugare a umanului de către politician.

Într-un alt plan, nu e mai puțin adevărat că există oameni care, dacă nu fac scandal, sînt complet neinteresanți. O spun după ce i-am văzut de aproape. Cam așa sînt mai toate vedetele noastre politice, mai noi sau mai vechi. Și dacă tot e vorba de scandal, zău așa, o prefer pe Mița Baston, de la mine din Ploiești, femeie nu glumă, republicană, pentru că, măcar, în vinele ei curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie, e fiică din popor și e cam violentă, e adevărat, dar n-ai ce-i face, cu poporul nu te pui.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor