Evenimentul Zilei > Actualitate > Rusia ameninţă Europa cu un proiect înfricoşător. Cum şi de ce s-a ajuns aici.
Rusia ameninţă Europa cu un proiect înfricoşător. Cum şi de ce s-a ajuns aici.

Rusia ameninţă Europa cu un proiect înfricoşător. Cum şi de ce s-a ajuns aici.

Un eveniment major, cu posibile implicaţii tectonice pentru viitorul european, a trecut aproape neobservat: în urmă cu o săptămână, premierul rus Vladimir Putin a propus la Soci o fuziune între gigantul energetic Gazprom şi compania similară din Ucraina, Naftogaz. “Aşteptăm şi vedem”, anunţă oficialii de la Bruxelles. Îngropaţi în strategiile de salvare a monedei euro şi în inerţie birocratică, europenii uită un aspect esenţial: Gazprom nu e doar o mega-companie energetică. Mitraliera politică a Kremlinului s-a armat.

Ideea unui consorţiu bicefal care să gestioneze destinul energetic al Ucrainei şi, mai departe, al ţărilor europene care depind de gazul rusesc e relativ veche.
Îşi mai aminteşte cineva de memorandumul din 2002 semnat de Vladimir Putin cu fostul preşedinte ucrainian Leonid Kucima care punea pe hârtie detaliile unei fuziuni energetice de dimensiuni colosale? La vremea respectivă, planurile Moscovei nu s-au concretizat, dar ideea a rămas înşurubată pe agenda Kremlinului.
Apoi, în 2006, acelaşi Vladimir Putin a reluat subiectul, vorbind public despre perspectivele unei implicări ruseşti în controlul sistemului de tranzit al gazelor din Ucraina. “Revoluţia portocalie” era încă proaspătă, iar Duma de la Kiev a reacţionat violent, Iulia Timoşenko asigurând validarea legislativă a unui proiect care interzicea orice formă de înstrăinare a părţilor aflate în componenţa sistemului energetic ucrainean.
Legea e în vigoare şi în prezent, dar povara preţului actual plătit de Kiev pentru gazele ruseşti, coroborată cu falimentul de facto al Naftogaz, poate împinge la anularea sa şi intrarea în linie dreaptă spre un conglomerat care ar trebui să provoace coşmaruri europenilor: un consorţiu controlat de Gazprom, chiar în inima Kievului.
10 decembrie 2009. Victor Iuşcenko declară că se doreşte falimentul controlat al companiei naţionale Naftogaz, prin acordul semnat la începutul lui 2009  între compania ucraineană şi Gazprom. Scopul, insinua fostul preşedinte de la Kiev, ar fi fost crearea unui consorţiu cu acţionariat rusesc care să controleze rutele de tranzit de pe teritoriul Ucrainei. “Naftogaz nici măcar nu mai există în prezent, din punct de vedere formal. Compania este falimentară”, susţinea Iuşcenko.
ŢARUL PUTIN FORŢEAZĂ CU PIONII
Vulturii Kremlinului zboară deasupra Kievului
Campania electorală pentru fotoliul prezidenţial de la Kiev, desfăşurată la începutul acestui an şi încheiată cu validarea lui Victor Ianukovici (care i-a învins pe Victor Iuşcenko şi pe Iulia Timoşenko, figurile principale ale “revoluţiei portocalii”), a alimentat din plin suspiciunile legate de viitorul Naftogaz.
Compania căreia Uniunea Europeană îi promisese sprijin, proceduri transparente şi modernizare. Compania care n-a părăsit, totuşi, niciodată orbita influenţei Gazprom. Iţele sunt extrem de încurcate, dar merită o analiză în detaliu, pentru că doar ele pot explica traseul sinuos al relaţiilor dintre Kiev şi Kremlin şi, peste toate, implicaţiile geopolitice ale acestei istorii pentru piaţa europeană.
Pe parcursul campaniei electorale, Victor Ianukovici a păstrat cu sfinţenie un element în discursul său: o înţelegere “specială” cu Rusia în domeniul energetic, în baza căreia Kievul să primească gaze la preţ redus, iar Moscova să devină acţionar într-o companie care să controleze sistemul de tranzit din Ucraina. Aproape zilnic, Ianukovici a rostit această idee, a legării destinelor Ukrtransgaz (compania de stat care gestionează sistemul de conducte) de Gazprom.
În viziunea lui Ianukovici, cele două companii ar fi urmat să deţină o treime din acţiuni fiecare, iar alte două conglomerate energetice vestice (una dintre ele fiind, aproape sigur, compania germană E.ON Ruhrgas, aleasă pe linia relaţiei speciale dintre Gazprom şi fostul cancelar de la Berlin, Gerhard Schroeder) alte 30% de procente în consorţiu. “Gazpromul ar fi forţa dominantă într-un asemena dispozitiv; iar prezenţa europeană, doar o faţadă”, scria analistul Vladimir Socor în februarie 2010, în Eurasia Daily Monitor.
Goana după gaze în Estul Sălbatic
Victoria lui Ianukovici în alegerile prezidenţiale şi ruinarea totală a proiectului reformist venit pe turnanta “revoluţiei portocalii” a readus în prim-plan şi vechii pioni-şacali înşurubaţi pe linia relaţiei energetice dintre Ucraina şi Rusia. Astfel, Dimitri Firtaş, acţionarul majoritar al unui joint-venture cu legături statornice la Kremlin – RosUkrEnergo – şi-a anunţat dorinţa de a participa, din postura acţionarului minoritar, într-o afacere care să deznaţionalizeze sistemul de conducte ucrainean.
Aici e loc pentru o poveste mai veche, care explică traseul intereselor energetice şi al banilor în spaţiul ex-sovietic. La modul istoric, furnizarea de gaze între Rusia şi Ucraina s-a făcut prin intermediari cu resurse economice dubioase. Aşa a fost dintotdeauna în ciudata relaţie “Moscova-gaze-Kiev”: compania Itera în anii ’90, EuralTransGas în regimul Leonid Kucima sau RosUkrEnergo sub preşedinţia lui Iuşcenko.
Un joint venture cu management “exotic” – oligarhul ucrainean Dimitri Firtaş, “noul ţar al gazului” aşa cum l-a numit presa ucraineană în 2007, “ajutat” de executivi ai Gazprom cu “bune relaţii la Kremlin” –, RosUkrEnergo a făcut vreo trei ani de zile jocurile pe piaţa energetică de la Kiev.
Influenţe politice invizibile şi “fire” arbitrare în deciziile de stabilire a preţurilor au adus companiei controlate de Firtaş sute de milioane de dolari plus un loc important pe tabla intereselor strategice. Exemplul cel mai grăitor: “datoriile” din 2009 ale Ucrainei faţă de Rusia (cele care au stat la baza sistării livrărilor de gaze de anul trecut, lăsând Europa, la propriu, în frig), cifrate la peste 600 de milioane de dolari, erau de fapt datorii faţă de RosUkrEnergo.
Flacăra de la aragaz aprinde electoratul
Jucăria s-a stricat abia în momentul în care guvernul Iuliei Timoşenko semna, în urmă cu un an de zile, o înţelegere pe zece ani cu Gazprom prin care toţi intermediarii erau eliminaţi, iar Naftogaz devenea importatorul direct al resursei vândute de ruşi. Mai mult, partea rusească “ştergea” şi datoria de 600 de milioane de dolari către RosUkrEnergo.
Ucraina se angaja, la schimb, să plătească un preţ sensibil mai mare la mia de metri cubi de gaze, în condiţiile în care, la începutul “crizei” din 2009, achita 180 de dolari faţă de 500, preţul corect pentru Europa Occidentală. Un simplu calcul ne indică însă că bunăvoinţa Kremlinului mai aştepta, în perspectivă, alte compensaţii, care să asigure succesul unei afaceri la mijlocul căreia Moscova îşi sacrificase un aliat important.
Practic, Rusia acceptase eliminarea companiei controlate de Firtaş şi niciun preţ la mia de metri cubi de gaze, indiferent cât de mare ar fi fost, nu ar fi putut acoperi costurile economice şi politice ale unei asemenea mutări.
Calculul Kremlinului a fost însă perfect: ridicarea preţului la gaze s-a răsfrânt direct asupra populaţiei, iar alegerile prezidenţiale de la începutul acestui an l-au instalat la şefia Ucrainei pe Victor Ianukovici. Tot începutul lui 2010 găseşte Naftogazul cu un picior trecut peste fragul falimentului, dar şi cu întreaga pleiadă de vulturi roind răbdători deasupra Kievului.
AMENINŢAREA
South Stream, asul din mâneca Rusiei
Unul dintre motivele secundare pentru care Kievul ar accepta “intruziunea” rusească în propria reţea energetică ar putea fi proiectul South Stream. Conducta imaginată în laboratoarele politice ale Kremlinului e proiectată să traverseze Marea Neagră spre Bulgaria, iar de acolo să se bifurce spre centrul şi sudul Europei. Cu alte cuvinte, e proiectată să ofere o alternativă la tranzitul prin Ucraina.
De altfel, Moscova a accelerat în ultimele luni procesul negocierilor cu Sofia pentru construirea South Stream, introducând în ecuaţie şi Bucureştiul, pe post de “momeală”. Pentru că guvernul bulgar s-a plasat pe poziţii dure în discuţiile cu Gazprom, oficialii ruşi şi-au trimis soli şi în capitala României, acolo unde au testat disponibilitatea de implicare în proiectul South Stream.
Ianukovici cunoaşte însă bine jocul preferat al Rusiei – divide et impera – şi faptul că ţara sa deţine încă primatul tranzitului către piaţa comunitară. South Stream are nevoie de ani şi de o finanţare colosală pentru a deveni realitate. Iar Ucraina nu-şi poate permite să piardă cele peste o sută de miliarde de metri cubi de gaze care-i tranzitează anual conductele către consumatorii europeni.
LETARGIA OCCIDENTALĂ
Lovitura de teatru a Kremlinului lasă Europa indiferentă

  • „Aşteptăm şi vedem. O înţelegere are condiţii, paragrafe, articole. O înţelegere conţine intenţii. Aşa că trebuie să aşteptăm şi să vedem ulterior dacă aceasta nouă construcţie va fi în linie cu reglementările comunitare. Astăzi, Comisia Europeană n-are niciun motiv să lucreze”, Gunther Oettinger, comisarul european pentru Energie
  • „Neimplicarea UE e o mare greşeală. Dacă Gazprom va controla sectorul energetic din Ucraina, urmatorul pas va fi extinderea spre Slovacia, Cehia şi Ungaria”, Bogdan Sokolovski, consilier al fostului preşedinte ucrainean Victor Iuşcenko
  • „Putin a acţionat în weekend, perioada favorită a loviturilor de teatru ruseşti, luând prin surprindere Europa. Când oficialii de la Bruxelles au venit la serviciu luni, nepregătiţi pentru o asemenea desfăşurare de forţe, au improvizat un răspuns. Au uitat însă să noteze până şi contradicţia inerentă dintre o preluare rusească (n.r. a Naftogaz) şi dorinţa europenilor pentru transparenţa sectorului energetic din Ucraina. Înţelegera dintre UE şi Kiev pentru modernizarea rutelor de tranzit ucrainene, semnată în martie 2009, oferă Kievului o alternativă mult mai bună decât cea pusă pe masă acum de Gazprom. Eşecul Bruxelles-ului de a reaminti existenţa acestei alternative da însă impresia că Europa nu mai e interesată de înţelegere. Ramificaţiile propunerii lui Putin merg dincolo de sectorul gazelor naturale. Merg către industria petrolieră a Ucrainei şi către rutele de tranzit energetic spre consumatorii europeni. Asistăm la o escaladare fără precedent a ambiţiilor Moscovei: Kremlinul nu mai vrea un ‘consorţiu energetic’ cu o implicare de faţadă a firmelor europene, ci o uniune energetică cu Ucraina. Moscova s-a decis, aparent, să împingă procesul în faza sa finală”, Vladimir Socor, Eurasia Daily Monitor, 5 mai 2010