"Water Serpents" ("Şerpi de apă" - n.r) a lui Gustav Klimt este pictura pe care Smaranda Nemethi ar dedica-o comunităţii româneşti din Italia, graţie marii capacităţi de mimetizare a poporului nostru. La cei 27 de ani, Nemethi a ajuns să-şi expună operele cu regularitate în Italia. Iubeşte pictura în toate formele sale de expresie: figurativă, abstractă, lirică, ilustraţie chiar şi graffitti, iar pictorii săi preferaţi sunt Rembrandt, Klimt şi Schielle.

EVZ: Ai fost plecată pentru o perioadă de timp pentru a studia în străinătate. În ce context ai plecat?

Smaranda Nemethi: Am plecat din ţară prin programul Socrates. Când eram studentă în anul II la Facultatea de Arte Plastice şi Design „Ioan Andreescu” din Cluj, cu numai o săptămână înainte de întrunirea comisiei de evaluare a dosarelor, mi s-a adus la cunoştintă că exista această posibilitate. În mare grabă şi foarte puţin convinsă am pus la un loc tot ceea ce credeam că ar putea convinge comisia să mă trimită la studii în străinatate. Optasem pentru Palermo pentru că acolo aveam ocazia să studiez şi restaurare, dar şi pentru că Palermo era locaţia cea mai îndepărtată şi ca perioadă de timp de studii oferea o bursă de un an întreg de studii, în comparaţie cu celelalte ţări care primeau studenţi români pentru perioade cuprinse între 3 şi 4 luni. Am fost desemnată să reprezint catedra de pictură din Cluj la Palermo, la Accademia di belle arti e restauro „Abadir”.

Cum ai ajuns în Italia, cât ai stat acolo şi ce ai făcut?

Am ajuns la Palermo în noaptea de Halloween, în 2002. Plecasem din ţară cu autocarul până la Torino şi de acolo am ajuns la destinaţie după o altă călătorie obositoare, cu trenul. În total am mers trei zile şi două nopţi. Nu vorbeam limba, dar mi-am însuşit-o destul de repede, astfel încât la finele anului mi-am dat toate examenele în limba italiană. Dupa anul de studenţie din Italia, m-am întors în ţară unde mi-am încheiat studiile universitare, întorcându-mă mai tarziu la Palermo la îndemnul fostului meu profesor de restaurare Franco Fazzio, în 2004.

După această scurtă experienţă în restaurare mi-am dat seama că nu era jobul visurilor mele şi cu formaţia artistică din spate am hotărât să urmez cursurile de master în publicitate la UBB Cluj şi m-am întors în ţară, în 2005. În timpul masterului am muncit ca designer de interior la Ambient şi apoi la editura Studia. Abia terminasem masterul în publicitate că a şi venit o ofertă de lucru de la o agenţie de publicitate din Italia: w5mediafactory, în 2006. Aşa că am lasat tot şi m-am întors să muncesc acolo. După consumarea contractului de muncă provizoriu, România s-a  integrat în UE şi angajatorii mei au întâmpinat greutăţi birocratice cum spuneau dânşii, cu privire la documentele mele. Am refuzat să muncesc „la negru”, aşa că m-am întors în ţară.

Care au fost motivele pentru care te-ai întors din Italia?

Orice motiv ar fi fost bun ca să mă întorc în Italia, dar aşa cum am spus mai devreme, posibilitatea de a munci într-un domeniu în care pregătirea mea scolastică dădea roade, a fost motivul principal pentru care m-am întos acolo -  acesta în afară de clima şi resurse culturale.

Ai fi vrut să te stabileşti în Italia sau în vreuna din ţările în care ai fost?

În afara de Italia, am mai avut ocazia să călătoresc în Grecia, Germania, Austria şi Ungaria, dar dintre toate ţările vizitate, într-adevar aş fi vrut să mă stabilesc în Italia.

Cât de strânse sunt legăturile tale cu cei de acolo, italieni şi români?

În Italia am avut marele noroc de-a întâlni atât români, cât şi italieni care m-au impresionat în mod foarte plăcut. Spre surprinderea mea, singurii români pe care i-am cunoscut acolo erau de asemenea artişti, muzicieni angajaţi permanenţi ai orchestrei filarmonica din Palermo, iar  italienii cu care am păstrat legătura nu au fost colegii din academie, cât însuşi directorul academiei Don Salvatore Leonarda, cu care păstram în continuare o corespondenţă şi fostul meu profesor de pictură Fabio Sciortino. După plecarea mea, acesta din urmă a preluat conducerea direcţiei pentru cultură, şi văzându-mi pânzele din seria „Comunicare” a expoziţiei vernisate de ilustrul Constantin Prut la Bucureşti,  cu ocazia unei vizite de „loisir” la Palermo, mi-a propus să  transport evenimentul în galeria de artă G. Sciortino, a municipiului Monreale, pe cheltuiala municipiului. Zis şi făcut.

Se vede că Artis până la urmă a declanşat  un oarecare „turneu”, pentru ca la puţin timp după inaugurarea expoziţiei la Monreale, a sosit invitaţia de a expune la Palermo. Roberto Ronca, directorul artistic al evenimentului de la Veneţia, unde am expus săptămâna trecută trei lucrări, văzând aceleaşi pânze, dar şi altele, a sosit cu propunerea de a participa la acest eveniment, în care pare-se sunt singurul artist de origine română care a expus. Una peste alta, pot spune că legăturile mele cu cei de peste hotare sunt destul de strânse şi durează în timp.

Care este percepţia ta asupra comunităţii române din Italia?

Nu am simţit comunitatea românilor din Italia ca fiind foarte compactă, ci dimpotrivă, am constatat că noi românii reuşim foarte bine să mimetizăm cu societatea în care decidem să trăim atunci când plecăm de acasă. Am fost plăcut surprinsă să constat ca în momentul în care pregăteam exoziţia de la Palermo, artista care expusese înaintea mea în spaţiul de la Montezemollo, era şi ea româncă, dar, în ciuda orginii comune, conversam în limba italiană, până în punctul în care descoperisem că eram amândouă românce.

Ce tablou ai dedica comunităţii româneşti din Italia?

Plecând de la premiza marii capacităţi de mimetizare a poporului nostru, îmi aduc aminte de opera lui Gustav Klimt, Water Serpents.

Dar dintre creaţiile tale care se potriveşte comunităţii de români din Italia?

Insistând asupra convingerii mele că românii au o mare capacitate de mimetizare, cred că cea mai potrivită ar fi oricare pânză din seria metamorfozelor, care momentan se află în plin proces de facere. Oricum, conceptul metamorfozelor pleacă de la gândul că de-a lungul unei vieţi, şi aici mai ales femeile, întâmpină o întreagă serie de modificări nu numai la nivel emoţional, dar mai ales la nivel fizic - suntem aproape nişte fluturi - iar eu am abordat aceasta temă dintr-o perspectivă uşor grotescă, care, într-o următoare etapă, va fi înfrumuseţată de un tipar repetitiv decorativ care va fi aplicat pe întreaga suprafaţă picturală.

Cum ai interacţionat cu artiştii de acolo? Ai întâlnit şi artişti români sau doar străini? Acţiune şi reacţie. În Italia am întâlnit, aşa cum am mai spus, români şi italieni împliniţi prin ceea ce fac. În afară de relatarea anterioară de la Montezemolo, îmi aduc aminte de o încurcătură avută înainte de expoziţia de la Monreale, unde pe 24 noiembrie 2007 s-a vernisat nu numai expoziţia mea, dar şi aceea a unui artist local şi fireşte că, aşa ca-n filmele italiene, s-au inversat spaţiile, am purtat disputa clasica italiană pentru redobândirea spaţiului original, căci altfel pânzele mele care ating chiar şi 3x3 m nu ar fi încăput. În ziua vernisajului, “oponentul” meu îşi dresase invitaţii să nu treaca dincolo de spaţiul său expoziţional, ceea ce nu s-a întâmplat şi la sfârşitul serii, aşa cum dovedeşte şi caietul de vizite. M-am bucurat de un public, care nu numai că migra, dar era şi foarte dornic de a polemiza pe tema lucrărilor mele şi de-aşi mărturisi impresiile personale trăite în faţa pânzelor.  

Cum este văzută arta românească de artiştii străini?

Artiştii străini adeseori văd un mare potenţial creativ în experienţa noastră comunistă şi postcomunistă.

Cum ai ajuns să expui în Italia? În Italia am expus pentru prima dată în perioada în care eram studentă acolo, iar mai târziu am expus graţie unor împrejurări favorabile se pare. După vernisajul la Artis făcusem excursia în Sicilia, îl întâlnisem pe Fabio Sciortino pe o terasă, m-a felicitat. În programul galeriei G. Sciortino întâmplător rămăsese un interval liber ideal pentru organizarea unui eveniment. Practic, o dată pornită avalanşa, oportunităţile s-au ţinut lanţ şi dacă Dumnezeu va vrea, vor continua.

Ce opere ai vernisat? În toate dintre cele 3 locaţii, am expus seria intitulată “Comunicare”, ceea ce înseamnă în total 11 lucrari (circa 60 de pânze) cu dimensiuni cuprinse între 20x20 şi 300x300 de centimetri, fiecare dintre lucrări fiind alcătuită din pânze  mai mici care împreună construiau un puzzle în faţa ochiului privitorului. Diseminarea lui Jaques Derrida a stat la baza conceptualizării acestei serii, care la nivel vizual se inspiră din tema sărutului în vreme ce la nivel execuţional urmeaza tiparul segmentării unei imagini figurative în mai multe imagini abstracte, care din punct de vedere compoziţional rezistă pe perete aşa cum rezistă şi în contextul în care elementele sunt recompuse într-o imagine figurativă a sărutului în diferite ipostaze cromatice. Dintre expoziţiile la care ai participat în străinătate, care a fost cea mai importantă?

Pentru mine cea mai importantă a fost expoziţia de la Monreale, deoarece ea a reprezentat prima mea ieşire individuală în faţa publicului italian. Însă, îmi dau seama că „Possesso. Corpo e ossessioni” este o ocazie foarte importantă de a mă face cunoscută nu numai în faţa publicului, dar şi în cercurile artistice contemporane de peste hotare.

Ce ai expus în România?

În România am participat la nenumărate expoziţii de grup  şi înainte de Artis am mai avut chiar două expoziţii personale la Satu-Mare, prezentându-mă de fiecare dată cu “serii” de lucrări, însă Artis a marcat debutul meu în sânul Uniunii Artiştilor Plastici din România, unde am fost admisă cu un an mai înainte. Aşa cum am spus, de fiecare dată când expun, încerc să dau o anumită continuitate şi coerenta produsului meu artistic prin realizarea unor serii de lucrări care, pe de altă parte, mă ajută să duc la saturaţie o idee, pentru ca să pot trece la următoarea.

Care este modalitatea în care eşti la curent cu expoziţiile din străinătate şi cum ai fost invitată să participi la ele?

De multe ori mă întreb cum se traia înainte de epoca internetului? Cum reuşeau oamenii să obţină toată informaţia de care aveau nevoie sau cum reuşeau să depăşească frustrarea de a nu avea acces la ea. Mă bucur de newsletter-ele care îmi sosesc de pe siturile de specialitate, apoi mă bucur de prietenia, sfaturile şi susţinerea maestrului Vasile Pop Negreşteanu, fără de care Artis nu ar fi început şi, până nu demult, mai era afişierul de la sediul Uniunii Artiştilor Plastici, când uniunea mai avea sediu.

Ce planuri de viitor ai în ceea ce priveşte cariera ta artistică?

Planurile mele de viitor sunt de două feluri în ceea ce înseamnă cariera artistică şi profesională în publicitate, domeniu care în ultimii doi ani, cu acordul meu, a invadat teritoriul care înainte aparţinea numai artelor. Pe viitor, îmi doresc să fiu temerară şi să am puterea de a le duce pe amândouă cât mai bine cu putinţă.

Ai fost distinsă cu vreun premiu pentru cariera ta de pictoriţă?

Premiile cu care am fost distinsă mi-au fost acordate de către fundaţia Libra a soţilor Tomescu, cu foarte mult timp în urmă, apoi au mai fost olimpiadele naţionale din timpul liceului, unde luasem locul I la desen şi II la istoria artelor, bursa de studii Socrates, distincţia Alumni primită din partea Universităţii de Arte şi Design Cluj. Însă, distincţia cu care mă mândresc de curând, vine din cealaltă pasiune a mea: publicitatea, domeniu în care, împreună cu echipa din care făceam parte la Leo Burnett, am câştigat un Silver Effie la Romanian Effie Awards.

Care este cea mai mare realizare profesională?

În pictură, consider că turneul „Comunicare” este o importantă realizare, iar în ceea ce priveşte cealaltă jumatate a mea, cred că este primul premiu.

Ce transmit creaţiile tale? De unde vine sursa de inspiraţie?

În opera mea am încercat întotdeauna să transmit senzaţii intense, făra să ţin cont dacă erau pozitive sau negative. Apoi am stat o clipă şi m-am gândit, şi mi-am dat seama că cel mai bine este dacă reuşesc să mă concentrez asupra laturii pozitive mai ales dacă operele mele ajung în locuinţele unor oameni care până la urmă într-un fel sau altul, locuiesc împreuna cu produsul minţii şi aş mâinilor mele.

Viaţa şi experienţele trăite în fiecare zi sunt prelucrate la nivelul subconştientului meu, presupun, iar inspiraţia vine în timpul stărilor de somn treaz, un fel de stare de veghe, ca şi o aşteptare, în care informaţia se sedimentează pentru ca să capete o nouă formă.

Ce gen de pictură îţi place? Care este pictorul reprezentativ pentru tine, cu ce creaţie?

Iubesc pictura in toate formele sale de expresie: figurativă, abstractă, lirică, ilustraţie chiar şi graffitti, însă îi iubesc în mod special pe Rembrandt, pe Klimt şi pe Schielle. Ţi-am spus numele pictorilor mei preferaţi pentru că aşa cum nu am reuşit să identific niciodată un gen muzical, curent artistic sau literar al cărui fan decis să mă declar, la fel, nu am putut să mă statornicesc asupra unei singure opere plastice, când în decursul istoriei artelor s-au creat atâtea şi atâtea minunăţii. Aş putea să spun că-mi place Klimt, Rembrandt şi Schielle şi, în acelaşi timp, să declar că găsesc opera fără asemănare a lui Pieta, sărutul lui Rodin sau al lui Brâncuşi, opera lui Bălaşa.

Ce părere ai despre evenimentele din Italia şi despre fricţiunile dintre cele două ţări care au ca sursă problema romilor?

Eu cred că atunci când un individ decide să trăiasca în curtea vecinului, are datoria de a-şi mula tabieturile conform regulilor impuse de stăpânul ogrăzii, mai ales dacă acesta are bunavoinţa de a te primi la el. Acest lucru este general valabil pentru toate naţiunile şi pentru imigranţi, indiferent de originea lor.

Aceste probleme au repercursiuni asupra artiştilor, a oamenilor care ajung în Italia cinstit, să muncească sau să aibă un astfel de vernisaj?

Atunci când toţi jucătorii respectă regulile jocului şi fac un joc fairplay, povestea se termină clişeistic „and they lived happily ever after”.