România, țara celor mai săraci grași din lume

România, țara celor mai săraci grași din lume

De ce punem în mâncare sare iodată? De Hymalaia – neagră sau roz sau spumă de sare de mare, de la ocean. Iodată și aia, câteodată. Că alta nu mai prea găsești la magazin. Da’ ce, sarea noastră de la Slănic-Prahova sau aia de la Praid, cu care a trăit neamul, de la daci încoace, nu mai e bună?

Era o vreme când pasta din conserva de pate de ficat, odată deschisă, se înnegrea după două zile. Azi, e la fel de rozalie și după zece zile. Când salamul de vară se punea, în debara, la uscat și, după vraja burții, tăiai periodic, direct de pe umeraș. Te ținea două sesiuni și-o restanță. Când mâncare japoneză însemna „takamuri” – celebrele „tacâmuri de pui” și, dacă aveai noroc, trăiai cu „Nici o masă fără pește!”. Când dădusem carnea pe soia, și înțelesul sintagmei „so ia” era „nu cumva s-o ia cineva înaintea mea”. Cozi la lapte. Cozi la ouă. Cozi la conserve de tocană de legume, acea magmă infernală în care proteina, de obicei, era gelatină de oase. Cu „Eugenii” mumificate și, dacă erai lord, biscuiți Chindia... Azi, s-a trecut la un nou capitol, pentru cei care, cică, mânâncă nesănătos: furajarea în masă!

Rezervele de grăsime ale unui neam permanent flămând

În 1990, în România, majoritatea oamenilor erau ca trași prin inel, închiși la ultima gaură de la curea. Dar ne-am schimbat. Și nu neapărat în bine. Deși, măcar azi,  nu ne-am așezat în cap foametea de copii născuți în gulagul comunist pe care azi îi vezi, seren, cum își plimbă echipamentul prin supermarket, în timp ce împing ditamai căruțul cu merinde în timp ce-și odihnesc burta pe mâner. Din nemernicia copilăriei ne-am ridicat, și neam de neam am adunat, care prin frigidere, care prin congelatoare, care prin debaralele de BCA, rezerve demne de-un cataclism atomic. Nu cumva să rămânem fără! Nu cumva să ne trezim denudați de alune, semințe, brioșe, cozonaci, pui și curcani, pulpă de porc și carne de mânzat. România s-a pricopsit cu o formă ciudată de bulimie. Doar că nu e nervoasă. E cel mult enervantă.

Mullahi obezității, urmașii „Alimentației raționale” a lui nea Nicu

Din rândul foștilor malnutriți, cum era de așteptat, s-a ridicat o nouă și ciudată religie. Deîndată ce indexul la brăcinar a atins, și apoi a depășit lejer, media europeană, au ieșit, ca din neant, mullahii obezității. Nu vorbim de medicii specialiști în diabet sau boli de nutriție. Ei, săracii, s-au văzut aruncați la pubelă de fanaticii traiului sănătos. Cei din urmă – ironia ironiilor – propun o întoarcere la paleolitic, la consumatul ierbii de pe câmp și-al rădăcinii de amar. Noi trăiam, în beznă, cu mâncare rece că n-aveam gaz la butelie. Ei vin azi și propun, suveran, că mai bine nu gătim deloc. Mai bine mănânci crud, căci prepararea termică arde vitamine atât de necesare. De ce să bagi o fleică, nu știai că faci cancer și demență de la roșul cărnii? De ce să consumi cartofi? Nu ți-ai dat deja seama că sunt tuberculii, și tuberculii dau tuberculoză? Vă mai amintiți de Mincu, acel „Mengele” al Sănătății comuniste?

Cosmogonia alternativă a ronțăitului de rădăcini

Ca și verii lor wahabiți, prelații nutrițiilor „speciale”, pentru oameni la fel de speciali, umblă cu nuiaua prin târgul virtual și admonestează, la tot pasul, moravul culinar. Vor enumera, din start, acele boli pe care ești condamnat să le faci dacă pui gura pe caramelă: cancer, Alzheimer, autism, cancer din nou – nu strică să spui cancer de mai multe ori în aceeași propoziție, după care – evident, obezitatea!

Obezitatea... Este, într-adevăr, o problemă dramatică a modernității. Și cauzele ei sunt inumere, printre care și aportul caloric excesiv din alimentație făcută brambura. De departe, însă, nu mâncarea e de vină, cât modul de viață. Muncim mult, dar aiurea, mâncăm rar, mult, și aiurea din nou. Facem mișcare fizică puțină sau deloc și principalele atracții zilnice sunt televizorul și terasa din colț. Diferența dintre un nutriționist autentic și un zapciu al ortorexiei este subtilă, dar substanțială. Unde nutriționistul vine cu un model de sănătate, haiducul sănătății propune o cosmogonie alternativă, la bază naturopată, dar mai apoi, complet isteric – alegorică în formulările ei. Rostopasca și păducelul au ceva proprietăți, dar pe rețeaua de socializare sunt veritabile ierburi ale nemuririi. Manipularea se face neînfricat, cu frica drept pumnal, de aruncat fix în coasta necredinciosului mâncău congenital.

Dietele de slăbire ale unui Guvern obez

Rând pe rând, ajung la cabinete medicale persoane care-au făcut cure peste cure de slăbire, aproape toate aberante, care pe bază de varză, care pe bază de ou și gamet, care pe bază de înfometare, care – și mai periculos – folosind produse „de dietă” pe care Statul român le regularizează prea puțin sau deloc. Produsele fermecate sunt de multe ori promovate de dudui sau duduci în mare formă fizică, zâmbind larg în timp ce-ți pun otrava în coșul virtual, pe Internet. Ban ieftin, clientul știe că la întrebarea; „Tăune ești?” se răspunde cu: „Tot-tâmpit-ești!”. Iar pentru Guvernul României bunăstarea populației e doar o altă lozincă în timp ce-și colectează taxa pe viciu și scade TVA-ul la alimente. Ghiftuiți-vă, copii, și stingeți cu trăscău! Rar s-a mai văzut pe planetă o administrație atât de gângavă în stabilirea unor piloni primordiali de sănătate! Marele succes al politicienilor este că au pompat ulei în reclame cu limitatul consumului de zahăr, sare și grăsimi.

Ceaiul cu „nu-știu-ce” care te salvează de la moarte și te bagă în spital

Ferească Sfântul să facă o medicină anticipativă, pentru că mai bine tratăm infarctul miocardic decât să-l prevenim. Aici, în praful profilaxiei primare, se dezvoltă sporii șarlataniei medicale, în fereastra de timp dinaintea primului consult la doctor, în timp ce medicii sunt arătați cu degetul și făcuți cu ou și cu oțet. E o bătălie aprigă, pe care oamenii rezonabili, și cu ceva știință de carte, o pierd. Pentru că n-au aceeași charismă. N-au același discurs. Și oamenii sunt speriați. Și când speriați înfulecă diverse. După care, de obicei la începutul lunii următoare, se pun „la dietă”. Mai cumpără un ceai împuțit care să-i detoxifice. Mai bagă niște capsule cu „nu-știm-ce-exact-în-ele”, dar care obligatoriu au niște ierburi adunate de șerpași de pe dealurile din Tibet. Mai dau o poală de bani pe-un borcan cu proteine care, doar pentru că ei visează că o să facă mușchi, obligatoriu o să se ducă acolo.

Arhanghelii fericirii prin asceză te omoară cu zile

Și dezastrul mai e undeva, unde nu ți-ai da seama inițial. Sunt și oameni care, înspăimântați până la delir de ce propun talibanii nutriției, renunță să mai mănânce. Se duc pe sania dietei până ajung la 30 de kilograme. Până când le cad părul și dinții. Până ajung piele și os. Până când intră la menopauză mult înainte de vreme. Până li se blochează rinichii de la proteinele din mușchii dizolvați de foame. Pentru că – nu-i așa – grăsimea ucide. Pentru că – nu-i așa – zahărul e dușmanul nostru. Nimeni nu se gândește la ei. Cu atât mai puțin arhanghelii fericirii prin asceză.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Mihnea-Petru Pârvu este reporter