Am reținut mărturia Cellei Delavrancea, muziciana genială care, aflată la Berlin în ziua fatidică de 9 iunie 1912, mai exact aflată chiar în sufrageria lui Nenea Iancu, avea să proiecteze în istorie, prin volumul de amintiri „Dintr-un secol de viaţă”, tabloul morții fulgerătoare a celui mai important scriitor politic român – cum l-a numit criticul literar Paul Cernat pe irepetabilul bărbat născut în Haimanale, Prahova.

„Într-o dimineaţă – rememora Cella Delavrancea -, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic”.

„A deschis, a văzut, a ţipat”

„M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale – continuă confesiunea Cellei Delavrancea. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat”.

„Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? – se întreba, spovedindu-se în scris muziciana. În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”.

80 de țigări

Nimic n-a anunțat această dispariție prematură. Caragiale s-a stins la doar 60 de ani. Se știa că atunci când scria consuma multă cafea – ca și Eminescu – și fuma pe rupte. De altfel, ulterior morții, s-a speculat că I. L. Caragiale ar fi fumat 80 de țigări în ziua fatală! Greu de crezut totuși.

Cu doar un an înainte, în 1911, la Karlsbad, la o terasă elegantă, Nenea Iancu părea veșnic ca timpul. O fotografie rară stă mărturie. Detașat, cu mâna stângă în buzunarul pantalonilor, Caragiale savura o bere la halbă. Prietenii George Coșbuc și Alexandru Vaida-Voievod fumau, primul o țigară simplă, al doilea un trabuc. Caragiale privea, miop și superior, spre aparat.

Icoane și lămâi

Omul s-a estompat, autorul, nu. Caragiale e de bon ton și astăzi. Sau poate tocmai astăzi, la trei decenii de la sforțarea României de a-și închide rănile roșii. Dacă noi, ca nație, n-am izbutit în treizeci de ani să ne restartăm, preferând să strângem la piept icoane din aceleași esențe puturoase vechi, Caragiale izbutește an de an, de mai bine de un secol, să fie fresh ca o lămâie verde, mică și a dracu’. Vom ști, probabil, că s-a ales ceva de capul nostru când vom uita de Caragiale.

„Nimeni n-a surprins mentalitățile românești de la «Porțile Orientului» cu mai mare acuitate decât antiromanticul I. L. Caragiale, arvanit cu rădăcini în Kefalonia. Înveți de la el mai mult decât de la sociologii epocii, așa cum Engels învăța de la Balzac mai mult decât de la istoricii sociali francezi. Lovinescu a trebuit să-și înghită frustrarea ideologică: departe de a se învechi o dată cu maturizarea burgheziei noastre liberale, Caragiale a triumfat. Ne-a definit în subsidiar și stalinismul (Belu Silber: «comunismul românesc va fi o combinație între Stalin și Caragiale»), și postcomunismul” – aprecia scriitorul Paul Cernat.

„Ultimul ocupant fanariot”

Tot acestuia îi revine rotunjirea acestor gânduri așternute în amintirea lui Caragiale: „Cu el, «balcanismul» lui Anton Pann capătă identitate cultă, prin nastratineștile nuvele și povestiri Abu Hassan, Kir Ianulea, Patramă trufanda, Calul dracului ș.cl (și-a recuperat balcanismul în exilul voluntar de la Berlin, unde a ajuns după moștenierea mătușii Momuloaia și dezgustul provocat de procesul Caion, alimentat de inamicul Macedonski)”.

„«Ultimul ocupant fanariot», cum l-a numit un detractor, ne-a reprezentat și ne reprezintă în vorbirea și mentalitatea noastră, în viața noastră publică și privată. Dacă natura umană există, I. L. Caragiale a fost un ilustru explorator al ei. Să ne trăiască!”