Cum arăta lumea lui Caragiale? Într-un fel, ştim. Am aflat-o chiar din scrierile genialului român. Dar cum a fost văzută şi înţeleasă această lume de un călător străin? Vom afla dintr-un volum care descrie perioada 1870-1873. Şi nu oricine a scris cartea, ci un ziarist englez, cu ochi vigilenţi şi pană „tăioasă”.

„Moldo-Valahia, cu numai opt ani în urmă, era aproape o terra incognita pentru locuitorii Europei de Vest. Informaţiile pe care reuşisem să le obţin erau oarecum contradictorii. „Bucureştii îţi vor părea un loc vesel, în pas cu moda“, spunea cineva. „Aşa-numitul oraş al plăcerii – sublinia altul – e monotonia întruchipată.“ Toate opiniile însă cădeau de acord cu privire la asprimea climei. Pe cât erau verile de fierbinţi, pe atât erau iernile de geroase.(...) Aş vrea să se înţeleagă desluşit că nu este vorba despre o carte veselă. Le doresc românilor tot binele, dar nu pot uita că am datoria de a-i zugrăvi aşa cum sunt”, scria ziaristul englez James William Ozanne, pe la 1878.

 

Editura Humanitas lansează marţi, 16 iunie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu volumul „Trei ani în România.1870-1873” a diplomatului şi corespondentului de presă englez James William Ozanne, un nou volum apărut recent în Seria Vintage. Vor vorbi despre România lui Caragiale văzută de James William Ozanne, Georgeta Filitti, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Dan C. Mihăilescu, Iulia Vladimirov, Vintilă Mihăilescu şi Sandra Ecobescu.

Volumul lui James William Ozanne despre România a apărut la Londra în anul 1878.

„În acele zile, Europa era prinsă în fierberea Congresului de la Berlin, după ce urmărise Războiul Ruso–Turc cu sufletul la gură şi cu temerea că avea să degenereze într-un nou conflict continental de amploarea Războiului Crimeii. Dacă astăzi vedem aceste evenimente mai ales ca pe un pas înainte în ceea ce priveşte realizarea aspiraţiilor popoarelor balcanice, pentru opinia publică occidentală ele au avut o cu totul altă dimensiune şi importanţă.” Cum spuneam, descoperirea lumii lui Caragiale, văzută, de data aceasta prin ochii englezului, poate  fi surprinzătoare.

„Este o Românie care iese din amorțeala Răsăritului și se îndreaptă grăbită spre Europa progresului, o Românie cu pașii nesiguri, dar care gesticulează exuberant, însuflețită de un entuziasm copilăresc. Englezul nostru ajunge aici la puțină vreme după ce se stinge vacarmul revoluției de la Ploiești, pe care o pomenește în câteva rânduri. Este un obișnuit al Teatrului Național — unde tânărul republican Caragiale funcționează ca sufleur — și se lasă prins în vâltoarea carnavalurilor și a încăierărilor de galerie. Înregistrează spectacolul grotesc al duelurilor între spadasinii de ocazie care se luptă pentru o birjă de față cu damele. Contemplă forfota amploaiaților și ofițerimii mărunte care-și zăngăne săbiile la promenadă pe caldarâmul plin de gropi. Se răcorește cu o bere în grădinile de vară, vrăjit de muzica lăutarilor, cot la cot cu vreun jupân Dumitrache. Se amestecă în zarva și mulțimea de la târgul Moșilor. Admiră caleașca principelui Carol și a principesei Elisabeta la Șosea. Și, desigur, petrece o noapte la stabilimentul central din Ploiești, în atmosfera colbuită și sordidă pe care o știm prea bine din „Grand Hôtel Victoria Română“. Dincolo de pitorescul burgheziei române care abia lepădase giubeaua și încerca să se deprindă cu straiul nemțesc, descrierile lui J.W. Ozanne alcătuiesc una dintre puținele cărți dedicate de un străin României în secolul al XIX-lea și ne pun în fața ochilor un tablou întreg și precis desenat al țării și oamenilor dinaintea Războiului de Independență.” Numai descrierea cărţii îţi dă o stare de ameţeală. Ce va fi scris englezul... rămâne de văzut!

 Ţăranul valah „un monstru barbar”, compatiroatele sale ... „încântătoare”

Redăm un mic fragment, „pentru încălzirea” curiozităţii.

„(...)Baziaş este portul dunărean de unde poţi lua vaporul austriac, care coboară pe fluviu până aici, plecând din capitala Ungariei. Este un loc mohorât, pietros, cât se poate de neinteresant, atâta doar că poţi între zări ceea ce va urma. Pentru prima dată, aici poţi vedea ţăranul valah în carne şi oase, în zdrenţele şi mizeria lui, cu pletele nepieptănate şi mustăţile lungi, atârnând, iar întregul e completat de căciula dacică, neagră; cu totul, un spectacol de neuitat. La vederea unui astfel de monstru barbar am simţit o apăsare în suflet şi mi-am spus, în sinea mea, «Civilisation, adieu!». Copleşitoarele imagini ale şesurilor pustii şi ale tâlharilor valahi începeau acum să mă bântuie. Şi dacă întreaga ţară arăta aşa, cu locuitori la fel de sălbatici şi mizerabili precum cei de lângă mine? Melancolia mea avea totuşi să se risipească în chip fermecător. Urmând cotul râului, câteva sute de iarzi mai sus, sosea splendidul vapor, o întruchipare de viaţă, bucurie şi vioiciune. Un ceas sau două mai târziu, ne aflam la bord şi plecam.  Aş putea nota, în acest punct, că vasele cu aburi de pe Dunăre sunt modele de lux şi confort. Frumos echipate şi întreţinute cu riguroasă grijă, îşi fac un titlu de glorie din bucătăria admirabilă, şi nimic nu poate fi mai agreabil decât o călătorie în amonte sau în aval, în lunile de toamnă. În cazul meu, operaţiunea era deosebit de plăcută, căci vasul era înţesat cu moldo-valahi care se întorceau din voiajul anual de la Paris şi din Germania, de la băi. Dacă mizerabila înfăţişare a ţăranului mă adusese în pragul deznădejdii, cea a încântătoarelor sale compatrioate a avut, trebuie să mărturisesc, un efect diametral opus. Ochi aşa de scânteietori şi expresivi, bucle de un negru atât de strălucitor, mâini şi picioare atât de gingaşe nu mai erau de găsit nicăieri altundeva. Româncele sunt vestite pentru frumuseţe, menite să iubească şi să fie iubite. Înzestrate cu o inteligenţă ageră şi cu o anume înclinaţie spre umor, sunt întotdeauna însoţitoare plăcute. Desigur, aici se aflau în largul lor, pline de sănătate şi bună dispoziţie, nerăbdătoare să discute despre ceea ce văzuseră şi auziseră. Căpitanul vaporului era vajnicul conducător al unei astfel de ambarcaţiuni şi al unei asemenea încărcături. Un marinar de clasă, agil, dăruit cu multă prezenţă de spirit, care nu se arăta indiferent la farmecele celor din jur. Chipeş şi bine făcut, era îmbrăcat cât se poate de dichisit şi era evident mândru de rumoarea pe care o stârnea când traversa puntea ofiţerilor în cizmele sale lăcuite şi cu mănuşi impecabile de culoarea lavandei. »

 Până aici... a fost un observator echidistant, dar fermecat de frumuseţe.

Cine este James William Ozanne?

Membru al unei vechi familii engleze, a fost o figură de prim-plan a corpului corespondenţilor de presă de la Paris, în perioada 1882–1912, când a condus biroul cotidianului Daily Telegraph. A fost primul preşedinte al Asociaţiei Presei Anglo-Americane din capitala Franţei (1907–1908). Era iniţiat în culisele politicii externe britanice şi avea legături strânse în cercurile diplomatice pariziene. Volumul „Trei ani în România” este rezultatul experienţei pe care a trăit-o la Bucureşti în anii 1870–1873, unde a funcţionat într-un post de la consulatul britanic. Cel mai probabil, în perioada rezidenţei în Principatele Române a fost un apropiat al lui Sir Stephen Bartlett Lakeman (Mazar paşa), ceea ce ar explica discreţia pe care o păstrează cu privire la misiunea sa.