Regretata Annie Bentoiu (1 mai 1927 – 21 decembrie 2015), soție a compozitorului Pascal Bentoiu și mamă a sopranei Ioana Bentoiu), ne-a lăsat în dar două volume de memorii de o valoare documentară și literară remarcabilă (au apărut în două ediții succesive, la Editura Vitruviu și la Editura Humanitas).

Memorialista aduce la început în prim-plan imaginea părinților ei, făcându-le portrete sobre şi expresive (tatăl ei, descendentul unei familii numeroase şi prospere din Olteniţa, era medic, membru marcant al P.N.Ţ., pasionat de arheologie şi numismatică, iar mama, o elveţiancă venită în tinereţe în România pentru a da lecţii de franceză unor copii de familie bună şi stabilită definitiv, în urma căsătoriei, în această ţară, avea o personalitate puternică şi exercita o influenţă benefică asupra celor din jur). Îi evocă, de asemenea, pe părinţii părinţilor, ca şi întreaga încrengătură a unui arbore genealogic viguros, dintre aceia care au dat stabilitate societăţii româneşti. Pagini emoţionante, de omagiere austeră şi respectuoasă, sunt consacrate profesorilor din liceu, prietenilor politici ai familiei, cunoscuţilor care au ajuns să însemne ceva în viaţa publică din România. 

De fapt, Annie Bentoiu reconstituie o întreagă lume, cu stilul ei de viaţă, calm, de o eleganţă firească. Cartea ne oferă şansa nesperată de a ne vizita propriul nostru trecut, care ne încântă şi ne trezeşte nostalgii sfâşietoare. Este ca şi cum am vizita Atlantida, ştiind că nu avem nicio posibilitate de-a o scoate din adâncul oceanului.

FOTO: Annie Bentoiu

Cum se trăia în România de altădată, înainte de instaurarea comunismului? Annie Bentoiu ne plimbă pe străzile Bucureştiului (oraş în care familia ei avea o locuinţă în Piaţa Amzei, folosită alternativ cu reşedinţa din Olteniţa), ne arată şlepurile de pe Dunăre, ne duce la munte, ne introduce în mediul studenţesc (povestind cum a devenit studentă la Drept), ne creează prilejul de a înţelege cum iubeau tinerii pe atunci (protagoniştii exemplificării fiind ea însăşi şi viitorul ei soţ, compozitorul Pascal Bentoiu). Înainte de instaurarea comunismului, în România se trăia cu adevărat. Era viață, nu o caricatură de viaţă, aşa cum ne-a fost nouă dat să trăim. Iată, ca la lumina unui blitz, cum arăta insignifianta Olteniţa, o localitate cu numai 9.000 de locuitori:

„Era un orăşel bogat, cu o viaţă tihnită; mulţi dintre locuitorii săi aveau pământ în împrejurimi, în suprafeţe mai mari sau mai mici. Pe străzile mărginite toate cu arbori se înşirau pe atunci case scunde şi cu ziduri trainice, cu grădini înecate de vegetaţie şi brăzdate de straturi ordonate de flori; crengile merilor şi caişilor înaintau de multe ori peste gard în stradă şi trecătorul, uneori nevoit să se aplece, le putea culege fructele coapte ca în paradis. [...] în unele grădini, de pildă la tante Sophie sau în casa bunicului, se ridica între straturile de flori câte un «chioşc» în stil oriental, o construcţie rotundă şi uşoară din lemn, cu acoperiş ţuguiat, colonete şi balustradă decupate, bănci circulare şi o masă mare în mijloc unde se luau după-amiaza, pe feţe de masă albe ca laptele, cafele şi dulceţuri la umbră, iar seara eventual cina, cu acompaniament de greieri şi brotăcei.”

Nu poți să nu te gândești că tot acolo, în Oltenița, chiar în acei ani în care oamenii încă se bucurau de viață, exista și un tânăr cu convingeri comuniste, Ion Iliescu, care avea să studieze în URSS și să contribuie apoi, cu toată energia, tocmai la distrugerea acelui mod de a trăi!

De altfel, în memoriile scrise de Annie Bentoiu, intitulate „Timpul ce ni s-a dat”, se istoriseşte, succint şi dramatic, cum s-a prăbuşit civilizaţia românească, sub presiunea brutală, necruţătoare exercitată de invadatorii sovietici în complicitate cu comuniştii din România. Annie Bentoiu analizează reacţia inadecvată a partidelor istorice, incapabile de luptă pentru că nu puteau să renunţe la orice urmă de bun-simţ, asemenea comuniștilor. În general, populaţia din România nu credea că se întâmplă ceea ce vedea că se întâmplă, întrucât nu avea obişnuinţa să ia în considerare absurdul.

Cu subtilitate filosofică, memorialista sesizează apoi esenţa comunismului, care este ura celor învinşi în marea competiţie a vieţii faţă de învingători, ura rataţilor faţă de realizaţi. Această ură se instituţionalizează, pentru prima dată în istorie.

Annie Bentoiu găseşte ca nimeni altcineva tonul cel mai potrivit pentru a istorisi această tragedie, dar şi pentru a manifesta o anumită înţelegere, de fiinţă superioară, faţă de toţi frustraţii de pe Pământ, care au lansat comunismul în lume ca pe un cumplit urlet de nemulţumire, urcat din adâncul fiinţei lor.

În Occident, mi s-a cerut adeseori să indic o carte din care s-ar putea înţelege ce s-a întâmplat în România în timpul comunismului. De fiecare dată, am ridicat din umeri. Nu avem o asemenea carte. Citind „Timpul ce ni s-a da” de Annie am înţeles însă că a apărut, în sfârşit, scrierea din care se poate afla prin ce tragedie au trecut românii, după cel de-al doilea război mondial, timp de aproape o jumătate de secol.