După cum se aşterne viaţa politică românească după victoria lui Sorin Oprescu, putem lua în calcul şi revenirea la putere a lui Adrian Năstase.
În fond, dacă bucureştenii au cedat Capitala prin abandon unui personaj cu o carieră asupra căreia planau destule semne de întrebare, de ce nu s-ar comporta românii în acelaşi mod la alegerile generale şi/sau prezidenţiale şi nu ar închina din nou ţara domnilor Iliescu şi Năstase?
Oricât de neplăcut ar fi, trebuie să recunoaştem că strategia PNL-PSD-PC, de a anihila lupta anticorupţie prin blocarea procesului judiciar, a avut un succes greu de anticipat acum trei ani. Iar în absenţa unor rezultate concrete, a proceselor de mare corupţie pe care lumea le aştepta, cetăţenii s-au blazat şi au decis că pot vota politicieni corupţi mai ales când contracandidaţii acestora nu sunt convingători. În această logică, Adrian Năstase se poate considera perfect eligibil după ce deputaţii din Comisia juridică au blocat începerea urmăririi sale penale în dosarul Zambaccian.
Decizia deputaţilor dovedeşte că statul de drept în România este o glumă proastă: ca şi Gigi Becali, pe care procurorii îl aleargă, dar nu-l prind, Adrian Năstase iese mai curat şi mai uscat din toate anchetele, graţie parlamentarilor care se substituie instanţei, cu voie de la Curtea Constituţională. Ca şi Gigi Becali, domnul Năstase beneficiază din plin de atenţia televiziunilor comerciale, devenind - în alt registru stilistic - un fel de erou al luptei împotriva justiţiei, întocmai ca finanţatorul Stelei.
La capitolul sabotării statului de drept de către politicieni corupţi, România este însă departe de a fi o democraţie originală. Ea nu face altceva decât să imite în mod penibil modele deja consacrate pe plan internaţional, cum ar fi cel italian şi cel irakian. La Roma, de pildă, Silvio Berlusconi a blocat recent 100.000 de procese de dare de mită, inclusiv cel împotriva sa, în ciuda protestelor opiniei publice, iar în Irak, premierul Al-Maliki a blocat 48 de anchete de corupţie, deoarece nici un membru al guvernului - inclusiv prim-ministrul - nu poate fi urmărit penal fără aprobarea... primministrului.
Iată-ne aşadar membri cu drepturi depline într-o prea puţin onorantă internaţională a guvernanţilor corupţi. E drept că, în comparaţie cu cele 23 de miliarde de dolari pierdute de contribuabilul american în Irak din cauza contractelor oneroase încheiate de oficiali corupţi, sumele aflate în joc în România pot părea modeste, dar efectele corupţiei asupra evoluţiei ţării sunt incalculabile.
Cu toate diferenţele superficiale dintre Irak, Italia şi România, cele trei state au în comun consfinţirea prin lege a intervenţiei politicului în justiţie, datorită refuzului legiuitorilor de a impune separaţia puterilor în stat - singurul principiu care garantează o justiţie independentă şi o democraţie funcţională. Chiar dacă în România premierii nu blochează anchete, parlamentarii, aleşi pe liste de partid, se substituie magistraţilor când este vorba de propriile interese. Ce credibilitate poate avea Sergiu Andon când cere ca Adrian Năstase să nu fie urmărit penal în dosarul „Zambaccian“, dacă el însuşi este subordonat în partid unui politician, în speţă domnului Dan Voiculescu? Ce altceva am văzut de trei ani încoace decât coalizarea celor 322 pentru salvarea corupţilor din trecut, prezent şi viitor? În contextul luptei pentru acest ţel vital, suspendarea preşedintelui Băsescu nu a fost decât un obiectiv de etapă - ratat odată, dar nu şi abandonat.
Văzând că demersurile DNA sunt sistematic şi eficient blocate de politicieni, românii şi-au pierdut încrederea în justiţie şi în discursul anticorupţie şi s-au adaptat la realitate. Internaţionala corupţilor este mai puternică decât adversarii săi - iar resemnarea alegătorilor este una dintre principalele sale resurse. În această privinţă, România poate fi chiar un model pentru italieni şi irakieni.
Recomandările noastre
