Însă, acu’ întâmplarea a făcut să pun picioru', prima oară, la Beijing. Mă rog, Pekin, cum vreţi voi. Că am ajuns „par avion”. Am stat două zile în capitala Chinei, la hotel, înainte s-o iau spre un port de pe lângă Manciuria, cu trenul, la clasa a III-a, unde ne aştepta vaporul. Eram opt inşi, printre care doi reporteri. Eu şi Doru Iordache. Despre asta altădată.
Când, la crâşma hotelului i-am cerut chelneriţei să ne aducă „Shanghai Chicken”, că noi cam asta știam din gastronomia chinezească, s-a înfoiat cucoana şi ne-a spus răspicat: „We have here only Beijing chicken”. Am mâncat…

La plesneală

A doua zi, de dimineaţă, ne-a dus un microbuz în „downtown”, că aşa cerusem la recepţie. Ne-a lăsat într-o piaţă mare, cu clădiri d-alea comuniste, cam ca pe la noi, numa’ că oleacă mai mari, spre piramidale. După fo două ore de tocit tălpile pe-acolo, îmi pică fisa. Îi zic lu’ Doru: „Bă, băiatule, noi suntem în piaţa Tiananmen!”. Fix aşa era. Am luat un ciuciunghez cu o ricşă şi hai la o plimbare bicicletizată. Să moară ăla, că avea fo patruj’ de kile încălţat și cu paltonu’ ud pe el. L-am văzut și pe Mao în copârşeu, că era zi de vizită la mumie. Acolo n-am făcut fotografii, că ni s-a spus să nu. Cre’ că şi azi săpam pe o plantaţie de orez, p-acolo pe lângă Tibet, dacă pozam mortu' naţional chinez.
Apoi, am luat-o la pas, tot pe unde defilaseră tancurile, spre nord. Am ajuns la un zid roşu, mare rău. Ne-am scărpinat în cap şi am conchis: „Bă, aici, precis e puşcărie”. Era „Oraşul Interzis”. Iacaşa, l-am bifat și p-ăsta, la plesneală. Unde mai pui că, la intrare, era un „împinge tava” cu haleală chinezească. Nu-ş ce am băgat în mine, da’ o oră mai târziu mi s-a întâmplat exact ce nu miaş fi dorit fix în spatele „Sălii Armoniei Supreme” din „Forbidden City”.


P.S. Ataşez dovezile imagistice, pe care le am şi pe suport clasic de hârtie fotografică. Multe rău, că am tras două filme color, de 36 de poziţii fiecare. Aici pun doar două.