Revoluția neterminată... Evenimentele din România lui Decembrie 1989 au rămas atât în mentalul colectiv, cât mai ales în filele istoriei recente, un subiect sensibil, limitat de o documentație, greu accesibilă, confuză, (uneori chiar contradictorie), dominat de episoade controversate și de “mistere” neelucidate, încă.

Revoluția neterminată... Singurele aspecte relativ bine conturate par a fi starea generalizată de profundă nemulțumire la adresa regimului vremii (mai ales a reprezentanților săi) și nu în ultimul rând puternica și sincera determinare populară, dusă adesea până la sacrificiul de sine, pentru schimbare.

Numai că, doar aceste “ingrediente” par a fi, după rigorile științei istoriei, insuficiente pentru pregătirea și mai ales pentru victoria deplină a unei… revoluții. Lipsea și paradoxal, la câteva decenii distanță, continuă să lipsească matricea ideologică a unei noi orânduiri (care evident trebuia să vizeze progresul) și măcar o schiță dacă nu chiar un veritabil proiect de țară.

„Unii, de foame, s-au apucat să vândă cărămizile”

Altfel spus, s-a dărâmat cu multă convingere și hărnicie, în plină iarnă, casa cea veche și fără vreun plan cu care eventual să fie de acord toți locatarii, ne-am apucat de alta. Unora le-au plăcut niște case văzute spre răsărit, altora cele dinspre apus și fiecare a făcut și încă mai face câte-un zid după cum îl taie capul, nepregetând, când apucă, să dărâme ce-a făcut celălalt.

Unii, de foame, s-au apucat să vândă cărămizile, alți să le fure și să-și facă ei câte ceva, iar cei mai pragmatici, s-au mutat deja cu chirie pe la vecini.

Din perspectivă istorică însă, incontestabil, a avut loc o veritabilă revoltă populară. Și în ciuda faptului că a dominat caracterul ei spontan se regăsesc și vagi elemente programatice ale acesteia. În primul rând un cert context internațional favorabil.

Diverse scenarii de debarcare a cuplului Ceaușescu

Pe fondul presiunilor occidentale, al destrămării influenței sovietice, al căderii succesive și inevitabile a regimurilor  totalitare din țările vecine, personaje influente ale regimului comunist românesc au conceput, fără însă vreo finalizare, diverse scenarii de debarcare de la conducerea țării a cuplului Ceaușescu.

Obiectiv limitat dar eficient câtă vreme acolo erau concentrate toate pârghiile puterii de stat. Tipul acesta de abordare viza mai degrabă măsuri ameliorative decât schimbări radicale care să întrunească elementele unei veritabile revoluții.

Așa se face că evenimentele s-au succedat, în primă instanță de la sine, cum spuneam pe fondul unei nemulțumiri acute și plenare, apoi au fost amplificate nu neapărat de vreo strategie magistrală or de influența remarcabilă a vreunor lideri autentici, ci mai degrabă de instalarea și menținerea cu bună știință a unei stări generale de haos violent în care se valorificau mediatic evenimente izloate cu valoare emoțională și având rolul de a susține idea unui fenomen de tip revoluționar.

Lipsa unui program coerent

În realitate, cu excepția unor episoade, unele dramatice și sângeroase petrecute în marile centre urbane și care au implicat mase importante de oameni, în multe alte locuri ale țării... “revoluția” a fost urmărită cu interes ... la televizor.

Abia atunci au apărut și... liderii, unii relativ implicați în anterioare proiecte teoretice, alții angrenați spontan cu convingere și spirit de sacrificiu în evenimentele imediate dar și destui ... care doar se găseau prin preajmă și n-au ezitat să profite.

Cum spuneam însă, lipsa unui program coerent și mai ales lipsa asumării lui și transformării într-o formă de conștiință socială a privat evoluția ulterioară a evenimentelor de jaloanele fundamentale ale unei revoluții veritabile și victorioase.

Ideea de monarhie nici n-a intrat în discuție

O schiță sumară a unui astfel de program s-a încercat la Timișoara, când din lozincile mulțimii s-a încercat înseilarea unor obiective definitorii pentru sensul mișcării sociale tocmai petrecute. N-a fost asumat și promovat însă suficient și ca urmare lucrurile s-au petrecut într-o manieră atât de discutabilă încât s-a conturat chiar ideea unei lovituri de stat, iar valul de simpatie și susținere internațională s-a stins și el la fel de repede cum s-a născut.

Ideea de monarhie, la acea vreme, nici n-a intrat în discuție cu toate că România n-a fost vreodată republică în afara perioadei comuniste, ea, republica, fiindu-ne adusă odată cu tancurile... “armatei sovietice eliberatoare”. Apoi s-au fluturat mult ideile pluri-partidismului dar niciunul din partidele istorice resuscitate rapid, sau a celor exotice apărute ca ciupercile după ploaie, nu aveau vreo șansă în fața blocului creat în jurul ideii de “salvare națională”.

Toată lumea a fost însă de acord cu promovarea conceptului de democrație. Nu că n-ar fi fost la fel de clamată și de comuniști, ba chiar destul de convingător căci ce puteai să reproșezi “secretarului general al partidului” când el emitea proiecte de decrete prezidențiale ce se publicau în “Scânteia” și erau deci supuse dezbaterii publice în organizațiile de bază?

Dictatura a majorității aritmetice

După ’89 însă de la partide la sindicate, de la ONG-uri la tot soiul de structuri înființate mimetic, după “model occidental” toată lumea a promovat … democrația. Nu neapărat s-a și înțeles ce înseamnă, adică nu e foarte clar care e saltul... revoluționar, dar suna atât de bine că nimeni n-a ratat-o din denumiri, legi și statute.

Înțeleasă la început ca o formă puțin mai ordonată de anarhie (“toată lumea are dreptul să facă ce vrea... că de-aia am făcut revoluție... “ ) a evoluat până la forma la fel de neizbutită din zilele noastre când s-a consacrat ca... dictatura a majorității aritmetice (“avem voturi, noi suntem la putere așa că voi ceilalți... ciocul mic!”).

Oare să fie atât de sofisticat sărmanul Platon care, cu alte cuvinte desigur, ne dădea de înțeles că guvernarea democratică este capacitatea majorității de a negocia cu toate minoritățile actul conducerii astfel încât să fie cel mai bine servit interesul general?

Revoluția ne-a adus pe boltă un nou zeu: proprietatea privată

Ei, dar când ajungem la “interesul general”, numit și… național, deja lucrurile aproape pierd orice înțeles. Revoluția ne-a adus pe boltă un nou zeu: proprietatea privată. Excelent, jos cu cea colectivă jos cu comunitățile, fie ele și cele istorice, urbane sau rurale, trăiască individul și proprietatea sa. (aș prefera-o pe cea productivă).

În numele noului zeu au fost retrocedate până și încrengăturile proprietăților domnitorilor medievali, că dacă reușește cineva să se dovedească a fi vreo rudă a lui Ștefan cel Mare, poate revendica și obține toată Moldova. Am reușit astfel să reconstituim aproape la zecimale profilul funciar al României anului 1905. Și-apoi... a fost vândut, mă rog, nu chiar tot.

Am înțeles că România a avut cândva și o Economie. Națională! Pentru că acum n-o mai are. De cea națională zic. Faptul că pe teritoriul țări se desfășoară activități economice la care noi participăm cu teritoriul, resursele esențiale și forța de muncă ieftină se pare că este secretul nostru de a face PIB și creștere economică fără să avem economie, nu? Națională, zic...

Revolta nu este un diminutiv al revoluției

Eu nu mă născusem la ceea ce oficial este denumit acum Revoluția din ‘89. Dar încerc cu greu să înțeleg, în termenii pe care știința istoriei i-a consacrat ce și mai ales cum s-au desfășurat acele evenimente. Am înțeles ce și de ce trebuia demolat. N-am înțeles ce, cum, după al cui plan... și mai ales cine va construi ceva în loc?

Ceva mai bun, desigur și dacă o să mai existe locul... Căci dacă nu s-a construit altceva înseamnă că până acum s-a consumat doar o fază, cea de negare, de demolare, de revoltă. Iar revolta nu este un diminutiv al revoluției ci doar o parte a ei asta însemnând că revoluția e... neterminată.... nu?