Carol al II-lea a renunţat de trei ori la prerogativele regale. De fiecare dată a revenit asupra deciziei. Cu toate acestea, instabilitatea politică creată a umbrit relaţiile cu Familia Regală şi ultimii ani de viaţă ai Regelui Ferdinand. Iar ultima aventură amoroasă a declanşat o dezbatere virulentă în societatea românească, încheiată în vara anului 1930, odată cu revenirea spectaculoasă în ţară.

Două iubiri. Trei renunţări

Carol al II-lea a renunţat de trei ori la prerogativele regale. Primele două momente complicate s-au încheiat înainte de a ajunge în dezbaterea celor două Camere ale Parlamentului, Casa Regală şi Zizi Lambrino ajungând la un acord după ce aceasta din urmă ameninţase că va publica scrisoarea prin care Principele Carol recunoaştea paternitatea fiului său, Mircea Lambrino. Se negociază posibile compensaţii băneşti în schimbul părăsirii României, returnării tuturor scrisorilor compromiţătoare şi promisiunii că nu va acorda interviuri în publicaţiile din străinătate sau că nu va intenta acţiuni împotriva Casei Regale.1 Se semnează un acord între Administraţia Casei Regale Române şi Banca Generală a Ţării Româneşti care stipula faptul că Lambrino va primi o sumă de 110.000 de franci anual. Suma reprezenta dobânda de 5% dintrun capital de aproxomativ 2.2 milioane de franci francezi. În plus, i s-au mai acordat şi 500.000 de lei pentru tot ceea ce a cheltuit în trecut. De asemenea, a fost achiziţionată o vilă la Neuilly, în apropiere de Paris, unde să locuiască împreună cu fiul acesteia.

FOTO: Cu Elena Lupescu FOTO: WIKIPEDIA

Criza din decembrie 1925 şi actul de la 4 ianuarie

Al treilea episod - în decembrie 1925 - a oficializat renunţarea „definitivă” la Tron. Principele este trimis la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii. Neputând să evite prezenţa la Londra – simulează un accident de călărie şi îşi trage un glonţ în picior – odată ajuns acolo pleacă fără nicio explicaţie, se întâlneşte cu Elena Lupescu la Paris, iar de-acolo se îndreaptă spre Veneţia. De-aici trimite, la 12 decembrie 1925, o scrisoare prin care anunţă din nou că nu mai doreşte să îşi exercite funcţiile princiare şi se angajează să nu se întoarcă în ţară timp de 10 ani. Chestionat de un emisar al Casei Regale - Constantin Hiott - Carol reiterează că decizia este definitivă şi semnează o nouă declaraţie de renunţare în 28 decembrie. Neavând altă soluţie, Ferdinand convoacă un Consiliu de Coroană pe 31 decembrie şi anunţă desemnarea lui Mihai ca Principe Moştenitor. De asemenea, a numit şi o Regenţă din care făceau parte Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Ghe. Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi. Deciziile vor fi aprobate de Parlament prin actele din 4 ianuarie 1926.

Greşelile partidelor şi amplificarea curentului pro-Carol

În următorii patru ani se va dezvolta un curent carlist. Creşterea graduală a curentului carlist în anii 1926-1930 s-a datorat într-o proporţie covârşitoare greşelilor şi carierismului unora dintre exponenţii politici cei mai vizibili. Guvernele naţional-liberal din 1926-1928 şi naţional- ţărănist din 1928-1930 au tratat instituţia Regenţei ca pe o unealtă cu care puteau guverna mai uşor, în acest mod delegitimând-o complet. În plus, dezamăgirea produsă de guvernarea manistă, primită cu atâtea speranţe de oameni, a fost un alt element care i-a încurajat pe susţinătorii fostului Prinţ. Părea că soluţia partidelor politice fusese epuizată. Pe de altă parte, existenţa unor persoane convinse de justeţea cauzei carliste, convinse că doar un Rege cu puteri depline poate pune capăt crizei în care se afla România, poate reda monarhiei prestigiul avut în timpul domniei lui Carol I nu poate fi ignorată. Un rol esenţial l-a avut Principele Nicolae. Nu şi-a dorit funcţia de Regent, încercând constant să creeze o atmosferă favorabilă viitorului Rege printre militarii de rang înalt, sprijinul Armatei fiind esenţial într-o viitoare tentativă de reîntoarcere. Altă contribuţie substanţială a avut filosoful Nae Ionescu, unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai revenirii Principelui Carol. Nae Ionescu a pus serios umărul la crearea „mitului salvatorului”, la discreditarea sistemului parlamentar-constituţional şi propagarea unui regim de mână forte, sub autoritatea directă a Regelui.

FOTO: Cu Zizi Lambrino FOTO: WIKIPEDIA

„Dezbinarea, mizeria şi nedreptatea nu vor înceta în ţara noastră decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul”

În lunile premergătoare venirii lui Carol, propaganda carlistă a insistat asupra instabilităţii sociale, a dezordinii şi lipsei de disciplină din societate. Se vorbea de faptul că România ducea lipsă de un stăpân, un om care să adune în jurul său forţele creatoare ale societăţii. Circulă prin sate şi oraşe manifeste care vorbesc de salvatorul Carol şi de greutăţile prin care trece ţara: „Cetăţeni, ţara noastră este în grea suferinţă şi trece azi prin tot felul de convulsiuni, pentru că îi lipseşte un stăpân, care să rămână arbitrul cu autoritate deasupra partidelor politice.”2 Se contesta actul de la 4 ianuarie şi se cerea vigilenţă din partea populaţiei, să „fiţi gata în orice moment a readuce pe Prinţul Carol.” Alt manifest vorbeşte în acelaşi sens al neajunsurilor din România care pot fi suprimate doar prin venirea lui Carol: „fiţi gata în orice clipă, mergeţi din casă în casă şi spuneţi rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor voştri că dezbinarea, mizeria şi nedreptatea nu vor înceta în ţara noastră decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul.”3 Acesta era „singurul care va putea duce naţiunea pe drumul cel bun.” În legătură cu autorul acestor manifeste s-au făcut multe speculaţii la acea vreme. Într-o discuţie privată, Alexandru Vaida-Voevod i-a mărturisit lui Grigore Gafencu că el ar fi autorul manifestelor sau, cel puţin, al manifestului Să vină salvatorul. Alex. Vaida- Voevod, „revoltat de prostia broşurilor carliste antiguvernamentale şi de nemernicia propagandei anticarliste, am dictat eu însumi în cabinetul meu de ministru de Interne această broşură incendiară.”4

Prima întâlnire cu Maniu şi primele tensiuni

I. Maniu a fost informat cu o zi înainte de venirea lui Carol, dar acesta a preferat să păstreze tăcerea şi să nu informeze conducerea Partidului, cu excepţia lui Alexandru Vaida-Voevod. O confirmare vine din partea lui Armand Călinescu în însemnările sale. Afirmă că, „în realitate, Partidul Naţional-Ţărănesc nu ştia nimic despre aceasta” (venirea lui Carol – C.O. ).8 Vaida, împreună cu prefectul Poliţiei Capitalei Eracle Nicolescu, a mers la aeroportul Băneasa. A cercetat cursa de Paris-Bucureşti, dar văzând că Principele Carol nu se află printre pasageri, a plecat liniştit. Nu ştia că aterizase în altă parte, în cu totul alte condiţii. Singurul dintre regenţi care ştia despre venire era Principele Nicolae. Ceilalţi doi nu aveau habar. Constantin Sărăţeanu, de exemplu, a fost trezit din somn de G.G. Mironescu şi informat de noile evenimente. 9 Nicolae Iorga este „trezit la ceasurile cinci de Puiu Dumitrescu, secretarul Prinţului şi de Cădere, secretarul de la Justiţie. Îmi anunţă sosirea cu avionul a Prinţului.” 10 Zvonurile încep să se răspândească în Capitală, lumea află despre venirea Prinţului Carol, ediţiile speciale se împart cu frenezie pe străzile Bucureştiului. Iuliu Maniu este informat că Principele se află la Palatul Cotroceni. Acesta se deplasează acolo să discute cu Carol.

(Ne)înţelegerea de la Palatul Cotroceni

Discuţia este tensionată, premierul îi urează bun venit, dar dezvoltă o atitudine precaută. Îi spune că acceptă numirea sa în Regenţă, dar nu doreşte să fie proclamat Rege până nu îndeplineşte cunoscutele condiţii: despărţirea de Elena Lupescu, reluarea căsătoriei cu Principesa Elena şi încoronarea la Alba-Iulia, desigur, sub guvernarea naţional-ţărănistă, şi cu Iuliu Maniu preşedinte al Consiliului de Miniştri. Observând insistenţa premierului, Carol devine din ce în ce mai iritat. Totuşi, acesta acceptă cu greutate condiţiile lui Maniu. Mai mulţi lideri se perindă pe la Palatul Cotroceni să îi ureze bun venit sau, pur şi simplu, să îl vadă. Printre aceştia se regăsesc Ion Mihalache, Grigore Iunian, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lecuţia – venit din proprie iniţiativă – generalii Averescu şi Prezan, Octavian Goga, dr. Nicolae Lupu, Nicolae Iorga sau Nae Ionescu. Singurul liberal care soseşte este fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu, venit de urgenţă în Capitală, acesta participând în acele momente la şedinţele unui Congres de Istorie desfăşurat la Iaşi.11 Vor urma 24 de ore de negocieri, promisiuni, tensiuni şi un singur învins: I. Maniu.

Regele „căzut” din cer devine centrul gravitaţiei politice

Astfel că în primăvara anului 1930 era pregătit terenul pentru revenirea triumfală a lui Carol. Are mai multe discuţii cu apropiaţii săi, întâlnirea finală, care avea să pună la punct planul de acţiune, a avut loc pe 27 mai 1930 la castelul Coesmes, situat la 180 de kilometri de Paris, proprietate personală a Principelui. La şedinţa intimă au participat ataşatul militar al României la Paris, Nicolae Tătăranu, maiorul Victor Precup şi secretarul personal Puiu Dumitrescu, considerat de P. Şeicaru „cel care a preconizat şi a pregătit lovitura de Stat.”5 Planul prevedea plecarea din Franţa pe ruta Paris-Nancy până la Munchen cu automobilul. De aici aveau să plece cu un avion până la Someşeni, în judeţul Cluj. Aici alimentau şi plecau spre Bucureşti, aterizarea urmând să aibă loc pe platoul din preajma palatului Regal de la Cotroceni.

„Sosesc cu întreaga familie. Gică”

Carol avea asupra sa acte de identitate false, pe numele de Eugen Nicolas. Acesta a plecat pe 3 iunie din Paris, pe ruta Paris-Nancy-Munchen, cu automobilul. De-aici, cu un avion, străbate teritoriile Germaniei, Austriei, Ungariei şi aterizează forţat lângă Oradea, din cauza lipsei de combustibil. Înainte de a pleca din Munchen trimite o telegramă în ţară cu următorul conţinut: „Sosesc cu întreaga familie. Gică.”6 Observând că avionul nu soseşte, Victor Precup, care se afla la Cluj, trimite un avion în recunoaştere. Acesta vede un aeroplan în apropiere de Oradea, aterizează şi constată că acolo se afla şi Carol. Alimentează cu combustibil, iar Carol se urcă în ultimul avion, de tip francez şi pleacă spre Cluj cu celălalt avion pe urmele sale. Acesta din urmă aterizează la Cluj, dar se constată din nou că avionul francez în care se afla fostul prinţ nu ajunsese încă. Se trimite iarăşi în recunoaştere acelaşi avion. Îl găseşte ceva mai departe de Oradea – „din cauza unei pene de motor de astă dată”7 – şi aterizează în siguranţă lângă Cluj. De aici pleacă spre Bucureşti la ora 7.25, aterizând la aerodromul Băneasa la 22.10, din cauza întunericului. Aici a fost întâmpinat de comandantul aerodromului, maiorul Alexandru Constantin-Paşcanu. Din cauza întârzierii, restul oamenilor prezenţi la aeroport plecaseră crezând că planurile s-au schimbat. Carol a avut un moment de panică, a crezut că a fost păcălit şi se aştepta să fie reţinut de autorităţi. După momentele de confuzie, Carol este transportat la Regimentele 2 şi 9 vânători, conduse de coloneii Gabriel Marinescu şi Paul Teodorescu. Se deplasează, apoi, la Palatul Cotroceni, unde este întâmpinat de fratele său, Nicolae, care îl îmbrăţişează călduros şi îi urează bun venit.