O să vă spun cum cred eu că a început Renașterea florentină, una dintre cele mai spectaculoase „renașteri”, asumînd ideea lui Panofski cum că nu a existat o Renaștere, ci mai multe renașteri. Nu înainte, totuși, de a formula două precauții. Unu: știu că simplificarea cauzalității complexe este atacabilă, după cum identificarea uneia dintre cauzele unui fenomen amplu ca fiind „mai grea” decît toate celelalte implică, de asemenea, un risc. Mi-l asum, totuși, de dragul conversației cu dumneavoastră, căci sîntem aici la o „tacla” culturală și nu la catedra vreunei Universități milenare. Doi: ceea ce voi spune aici nu este nemaiauzit. Nu anunț nici o descoperire, ci emit o părere. Nu cer un doctorat cu aceste idei, ci le expun în spiritul și spațiul unei rubrici de ziar.

Așadar, mie mi se pare că momentul în care Renașterea a erupt la Florența poate fi destul de precis plasat, în 1439. Florența era condusă de Cosimo de Medici - unul dintre marii lideri politici ai istoriei. Cu mînă de fier, degrabă vărsător de sînge rival, în același timp ciudat de sensibil sufletește și extrem de smerit în fața Crucii, genial om de afaceri și uimitor de vizionar în ale spiritului, Cosimo a avut multe intuiții politice geniale. Printre ele, și poate cea mai importantă în istoria Renașterii, a fost aceea a aducerii Conciliului Ecumenic de la Ferrara la Florența.

În 1437, Papa Eugeniu al IV-lea a convocat pentru anul următor un Conciliu Ecumenic la Ferrara. Împrejurări complicate, asupra cărora nu mă opresc acum, îi impuneau o agendă ambițioasă. Probleme mari în interiorul Bisericii Catolice, iscate și de rivalitatea cu Sfîntul Imperiu Romano-German, dar și de ereziile care, știm astăzi, au premers Reformei, dimpreună cu diplomația intensă a bizantinilor care doreau un sprijin occidental substanțial în fața creșterii Imperiului Otoman, au pus pe agenda Conciliului de la Ferrara chestiunea unirii celor două Biserici , despărțite în 1054. Bizantinii începuseră, de alfel, demersurile pentru unificare cu predecesorul lui Eugeniu al IV-lea, Papa Martin al V-lea. Nici ei unanimi în interior cu privire la unire, bizantinii fuseseră în plus derutați de frămîntările interne din Biserica Catolică. Erau, însă, atît de deciși să facă totul pentru unire, încît negociaseră chiar și cu „falsul Papă” Ioan al XXIII-lea.

Dorința ortodocșilor de unire rapidă și cu orice preț făcea ca lucrurile să meargă foarte bine din acest punct de vedere, așa că toată lumea se aștepta ca acest Conciliu să se încheie cu marea reunificare creștină. Ortodocșii estici cedaseră masiv în mai toate privințele teologice și liturgice care consolidaseră separația, pe măsura conștiinței lor înfricoșate că nu vor putea face față otomanilor decît cu bani și arme din Occidentul catolic. Practic bizantinii urmăreau un substanțial ajutor financiar din partea catolicilor pentru a pune pe picioare o armată capabilă să facă față turcilor și pentru asta erau dispuși la unire. Nu vroiau armate propriu-zise, pentru că văzuseră recent cum otomanii au spulberat pur și simplu „cruciada” lui Sigismund de Luxemburg , la Nicopole. Vroiau bani și sprijin politic ca să construiască ei înșiși o armată. Și pentru că de asta depindea supraviețuirea lor, erau gata să cedeze orice în negocierile teologice. Sigur, este de adăugat că nu toți membrii delegației ortodoxe gîndeau așa. Cîțiva erau vehement anti-unioniști. Dar marea majoritate era dominată de ideea unui compromis istoric pentru a salva Imperiul Bizantin.

Delegația ortodoxă la Ferrara era, de altfel, de cel mai înalt nivel: Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, Patriarhul Constantinopolului Iosif, precum și alți 40 de lideri religioși ai Răsăritului Ortodox, ca Marcu al Efesului, Isidor al Rusiei, Mitrofan de Cizic, Visarion al Niceei, cei mai înalți ierarhi ai ortodoxiei din MoldoVlahia, Georgia și Bulgaria, dimpreună cu toți ierarhii de la Sfînta Sofia, o sumă întreagă de învățați și nobili - cu totul, cam 700 de persoane. Istoria reține că, în timpul lucrărilor, o ciumă a izbucnit la Ferrara și Conciliul a fost, de aceea, mutat la Florența. Parțial adevărat, se pare că ciuma chiar a izbucnit, dar Conciliul s-ar fi mutat oricum dintr-o cauză mult mai prozaică, dar mai discretă: banii.

Încă de la început, Papa Eugeniu acceptase să plătească absolut toate cheltuielile Conciliului, inclusiv transportul esticilor la și de la Ferrara. Costurile erau enorme - Conciliul dura cîteva luni de zile, timp în care trebuiau asigurate toate condițiile, inclusiv, de pildă, palate separate pentru Împăratul bizantin și Patriarh, locuințe demne de rang pentru toți delegații, hrană și logistică. Catolicii ajunseseră deja, la finele lui 1438, la fundul sacului. Atunci, a apărut Cosimo.

Intuind că evenimentul are o miză istorică, Cosimo de Medici a prins de veste și despre falimentul financiar al Conciliului și despre ciuma incipientă de la Ferrara. A strîns „signoria” Florenței, pe care, de altfel, o domina autoritar, și i-a convins că e cazul ca orașul lor să iasă la licitație pentru „cumpărarea” evenimentului. A obținut de la bogatele bresle florentine aprobarea pentru un buget enorm, a mers la Papă (deși nu fusese deloc în termeni buni cu el, dar asta e politica) și s-a oferit să preia organizarea Conciliului. Papa nu a putut decît să accepte, altă variantă la îndemînă nu avea. Astfel, în ianuarie 1439, întreg alaiul Conciliului, cu mii de oameni reprezentînd cele două Biserici, s-a mutat de la Ferrara la Florența. Conciliul a durat pînă în iulie. În aceste 7 luni, Florența a fost pur și simplu siderată de cărturarii bizantini care dădeau conferințe private, acceptau invitații la conversații, povesteau despre cărțile Estului, despre Grecia de dinainte de Roma, despre filozofii ei, despre arta și arhitectura ei. Strălucea, printre ortodocși, Georgios Gemistos Plethon, care l-a fascinat pur și simplu pe Cosimo. Conferințele lui Plethon despre Platon l-au convins pe Cosimo să finanțeze ceva ce să semene cu Academia antică. L-a convocat pe Marsilio Ficino, filozoful florentin cel mai important în acel moment, i-a comandat traducerea integrală a lui Platon și înființarea Academiei Platoniciene la Florența. A plătit, fără obiecții, totul.

Florentinii nu erau, totuși, complet ignoranți cu privire la Grecia. În 1397, cu mare cheltuială, aduseseră un învățat bizantin, Manuel Chrysoloras, care înființase un fel de studio privat de filozofie și, mai important, începuse să dea sistematic cursuri publice de literatură și limbă greacă florentinilor doritori. Chrysoloras a și tradus, în anii săi florentini, Homer și „Republica” lui Platon în latină. Dar verbul și carisma lui Plethon au fost, totuși, ingredientele seducției în masă pe care Grecia/Bizanțul le-au exercitat supra Florenței.

Rezultatele Conciliului, pozitive pe hîrtie, nu au avut nici o consecință. Deși toți ierarhii ortodocși și catolici au semnat documentele de unificare a acelor Biserici, realitatea din teren a fost alta. Nimic din acele documente nu a fost implementat, chiar dacă, ici-colo, au existat comunități ortodoxe restrînse care au înțeles să-și respecte semnăturile. De altfel, istoria nici nu va mai avea răbdare cu creștinii - 15 ani mai tîrziu otomanii vor spulbera zidurile unui Constantinopole slăbit și prost condus, alimentat cu iluzii și decăzut politicește. Însă, efectele Conciliului Ecumenic de la Florența au fost enorme în planul culturii, în Occident. Căci Renașterea, cu toată energia ei deopotrivă redescoperitoare și inventatoare, cu imaginarul ei și cu etica ei, cu umanismul, cu științele și cu estetica ei, nu ar fi fost posibilă dacă, în 1439, crema intelectualității bizantine nu vizita Florența și nu fascina crema intelectualității florentine.

Renașterea florentină este, desigur, generată într-un context cultural mai amplu. Sigur că, înainte de 1439, fuseseră Dante (cu mult înainte) și Petrarca (chiar dacă doar tangențial florentin, scrierile sale exaltau Florența în quattrocento), Giotto și Fra Angelico (contemporan cu evenimentul, dar multe dintre capodoperele sale sînt anterioare, totuși). Dar, cu toate acestea, Renașterea florentină abia după aceea a venit cu adevărat!

Îmi place să cred, așadar, că unul dintre cele mai importante fenomene culturale ale Occidentului catolic s-a datorat unui episod de (re)întîlnire cu Orientul ortodox sub spiritul unificator al lui Iisus Cristos.