După câteva ore în care actorii politici au încercat să înţeleagă impactul întoarcerii fostului Principe în România, ziua de 7 iunie a fost determinantă pentru reuşita carlistă, premierul Maniu fiind izolat în Guvern şi PNŢ. Tentaţia puterii a fost prea mare pentru aceştia din urmă

Primirea atâtor vizite l-a convins pe Carol să forţeze mâna guvernului şi să ceară proclamarea Sa ca Rege, fără a mai fi numit Regent. Cerinţa îl surprinde pe premier, care începe să simtă cum lucrurile îi scapă de sub control. Iniţial, „la convorbirile ce au avut loc la Paris între Prinţul şi fruntaşii ţărănişti, s-ar fi căzut de acord asupra următoarelor puncte: Prinţul va intra în Regenţă” - reprezenta prima condiţie, o bază de pornire. Apoi, „se va înapoia în ţară la data anume fixată de Maniu şi singur, fără Dna Lupescu, şi se va împăca cu Prinţesa Elena.”1 Doar condiţia a treia a fost îndeplinită, şi aceea, temporar. Dimineaţa târziu este vizitat şi de Regentul Miron Cristea. Acesta îl roagă să nu-l oblige să îşi încalce jurământul dat Regelui Mihai. Carol îi dă replica spunând că dacă va fi numit Regent şi apoi Rege, îşi va încălca jurământul depus ca Regent. Concluzia îi aparţine aceluiaşi Principe Carol: „Mai bine să vă călcaţi domniile voastre jurământul decât să mi-l calc eu.”2 Problematica acceptării lui Carol în Regenţă sau proclamării sale ca Rege a tensionat relaţiile în Guvern şi în Partidul Naţional-Ţărănesc.

FOTO: Virgil Madgearu FOTO: WIKIPEDIA

Partizanii soluţiei „Carol Rege” au câştig de cauză

Existau două aripi disproporţionate în interiorul formaţiunii. Minoritarii, în frunte cu premierul Maniu, îl doreau pe Carol în Regenţă. Majoritarii, iar cei mai vocali au fost Ion Mihalache şi Grigore Iunian, doreau neapărat proclamarea lui Carol în Parlament. O luptă între „ţărăniştii din Vechiul Regat, cu d. Iunian în frunte, fuseseră pentru Rege, iar ardelenii contra, luptele de persoane găsesc o bază în această deosebire de atitudine.”3 Se temeau că din cauza unei scrupulozităţi morale temporare a lui Iuliu Maniu vor rata momentul favorabil. Totodată, naţional-ţărăniştii doreau să dea o lovitură liberalilor, care se opuneau vehement proclamării lui Carol ca Rege al României. Aceştia deja visau la o guvernare extrem de lungă, cu excluderea liberalilor de la succesiune. Premierul convoacă o şedinţă guvernamentală pe 7 iunie. Încearcă să îi convingă pe ceilalţi să nu facă pasul acesta, avertizând că Principele Carol nu poate fi votat de Reprezentanţa Naţională până nu se reglementează problema despărţirii de Elena Lupescu şi reluarea relaţiei cu soţia. Discuţiile sunt lungi şi tensionate. Nu reuşeste să convingă majoritatea de justeţea ideilor sale.

Maniu „nu poate face sperjur” şi demisionează

Tentaţia de a fi cei cu ajutorul cărora este proclamat Carol Rege este prea mare pentru naţional- ţărănişti. Este pus în minoritate flagrantă în Guvern, doar Virgil Madgearu l-a susţinut categoric în demersul său de a-l numi Regent pe Carol. Concluzia lui „Madgearu este că, evident, prinţul trece peste capul guvernului.” Maniu a reuşit să scape de problema constituţională prezentând Regenţei demisia Guvernului. A renunţat la funcţie deoarece ca „şef al guvernului ( Maniu – C.O. ) nu se poate face sperjur, întrucât alegerea ca Rege al exprincipelui Carol ar însemna detronarea actualului Rege, lucru pe care nu înţelege să-l admită.”4 Indirect, vina morală pentru proclamarea lui Carol îi aparţine lui Maniu prin faptul că, în calitate de preşedinte al majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, a girat mutarea de a doua zi. În mod normal, premierul trebuia să dispună reţinerea lui Carol deoarece intrase fraudulos în ţară având asupra sa acte de identitate false. Acesta avea să fie acuzat că „nu a făcut faţă momentului, a stat pasiv în faţa evenimentelor de frica permanentă a răspunderii.”5

Pentru liberali este „cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face”

Dezorientarea în tabăra liberală a fost totală. Legaţi de actul de la 4 ianuarie 1926, legaţi de moştenirea lui Ionel Brătianu, legaţi de anii din urmă, în care au criticat acerb tentativele carliştilor de a-l prezenta pe Principe drept singura soluţie, şi după ce au apărat cu înverşunare acţiunile din 1926, liberalii au încercat să danseze pe aceeaşi sârmă subţire a protejării ordinii constituţionale care se destrăma cu fiecare oră care trecea. Liberalii erau conştienţi că dacă tentativa de proclamare a Principelui Carol are succes, problema lor cu noul factor constituţional dominant în statul român era uriaşă. De aceea au încercat să conteste violent venirea lui Carol şi zvonurile conform cărora s-ar dori anularea actelor din 4 ianuarie. Totuşi, nu mai puteau cere scoaterea acestuia din ţară, măsura fiind prea periculoasă şi complicată. În schimb, o concesie acceptabilă pentru liberali şi Vintilă Brătianu, era introducerea în rândurile Regenţei în locul lui C-tin Sărăţeanu, „orice altă soluţie, după guvern, ar fi egală cu o lovitură de stat ale cărei consecinţe nu se pot prevede.”6 Liberalii convoacă o şedinţă de urgenţă, prezidată de Vintilă Brătianu, ajutat îndeaproape de I.G. Duca. Acesta din urmă a declarat la şedinţa din 7 iunie că după ce a scrutat „tot ce-mi poate spune judecata şi conştiinţa mea” nu poate primi soluţia găsită de guvernanţi, considerând- o o adevărată dezonoare. Ar fi putut face abstracţie de dezonoare „dacă aş avea conştiinţa că slujesc un mare interes politic şi naţional.” Dar consideră ridicol un asemenea gând, „fapta de astănoapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale.”

Legile din 4 ianuarie 1926 sunt abrogate în Parlament

După ce I. Mihalache şi Vaida-Voevod au refuzat oferta, G.G. Mironescu este desemnat premier de către PNŢ. În seara de 7 iunie, noul cabinet Mironescu depunea jurământul în faţa Regenţei. Ridicolul situaţiei este sesizat de Raoul Bossy în memoriile sale. Astfel că „la ora 9 seara, Mironescu şi colegii lui prestează, în faţa Regenţei, Jurământul de credinţă faţă de Regele Mihai, urmând ca a doua zi să-l calce spre a jura aceeaşi credinţă lui Carol al II – lea.”7 G.G. Mironescu mărturiseşte 10 ani mai târziu că „părerea celor mulţi era de a se repartiza pe două sau trei zile aceste lucrări” ( de abrogare a legilor din 4 ianuarie 1926 şi de proclamare a lui Carol ca Rege – C.O. ). „Eu nu am acceptat însă aceste sugestii.”8 S-a preferat varianta în care toate formalităţile erau îndeplinite într-o singură zi. S-a decis convocarea Adunărilor pentru data de 8 iunie 1930. O simplă formalitate din moment ce Legislativul era dominat de naţional-ţărănişti şi adepţii lui Alexandru Averescu. În plus, liberalii au decis să boicoteze şedinţa solemnă. Legile din 4 ianuarie 1926 au fost abrogate cu 485 de voturi la 1. De asemenea, se adoptă propunerea lui Mihail Manoilescu, în ciuda protestelor lui Nicolae Iorga, de acordare a titlului de Mare Voievod de Alba-Iulia lui Mihai – „Moştenitorul Tronului ia şi numele de Mare Voievod al Albei-Iulia.”9

Actul din 8 iunie – o lovitură de stat

În favoarea anulării legii din 4 ianuarie şi proclamării lui Carol ca Rege s-a adus argumentul legitimităţii Parlamentului ca expresie a suveranităţii naţionale. Art. 42 prevedea că Adunările reprezintă naţiunea, iar naţiunea era favorabilă Principelui Carol. Apoi, alt argument în favoarea legalităţii, constituţionalităţii votului din 8 iunie este acela al faptului că actul din 4 ianuarie, din moment ce a fost votat de Parlament, acelaşi for legislativ are dreptul, are legitimitatea necesară să abroge actul şi să decidă altfel. Doar că marea diferenţă între Adunarea Naţională din 8 iunie 1930 şi cea din 4 ianuarie 1926 este de natură constituţională: Adunarea din ianuarie 1926 era Constituantă, cea din 1930 doar ordinară. Însăşi articolele 6 şi 7 privind actele civile ale Familiei Domnitoare sunt încălcate, iar anomolia este frapantă. Se anulează legea care nu îi permitea lui Carol să se întoarcă în România timp de 10 ani, Principele fiind prezent în ţară. Mai este şi problema articolului 85 din Constituţie care spune clar că „nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regenţei.” Se poate invoca faptul că Regenţa nu mai era funcţională după demisia celor doi Regenţi. Aici se poate aduce în discuţie articolul 84 din Constituţie, care stipulează că „dacă Regele se află în imposibilitate de a domni, miniştrii, după ce au constatat legalmente această imposibilitate, convoacă îndată Adunările. Acestea aleg Regenţa, care va forma şi tutela.” Situaţie în care se afla Regele Mihai. Toate acestea nu au contat în acel moment.

Carol şi poporul, împotriva partidelor politice

O altă caracteristică a acelor zile a fost dorinţa noului Suveran de a minimaliza contribuţia partidelor şi a prezenta succesul revenirii ca pe-o „afacere” între el şi Ţară, o dorinţă exclusivă a românilor. Venirea sa intempestivă, anunţarea lui Maniu cu foarte puţin timp înainte de aterizare, punerea lui în faţa faptului împlinit au constituit etape din planul său de prezentare a proclamării ca Rege într-o cheie populară. Astfel de discuţii au avut de multe ori, în jurnalul său consemnând idei în acest sens: „concluzia ( discuţiilor cu Mihail Manoilescu – C.O. ) după ce îi declarasem că vreau să m-întorc, este că numai par un coup se poate face, avantajul e că viu neadus de nici un partid, că mă impun singur şi sunt mult mai independent.”10 Aceeaşi concluzie o au şi Gabriel Marinescu, Ion Modreanu şi Constantin Buruiană 5 ani mai târziu, când scriu că Regele Carol a venit „nu prin voinţa unor oameni politici sau unor partide politice conduse uneori de interese meschine – ci prin voinţa puternic afirmată a poporului românesc, care a dovedit că este una cu Suveranul Său.”11

Pragmatismul liberalilor

Pentru liberali, soluţia era clară: împăcarea cu Regele. Astfel că după reuşita din 8 iunie, tonul s-a schimbat treptat. În câteva săptămâni, liberalii au trecut de la denunţarea unei lovituri de stat la o „expectativă patriotică” şi, în final, la concursul pe care erau dispuşi să îl acorde noului regim, PNL fiind un „partid monarhic” şi nu „revoluţionar.” Schimbarea de ton s-a datorat şi presiunii venite din partea lui Gheorghe Brătianu, care proclamase înfiinţarea unui nou Partid Naţional-Liberal în urma congresului din 15 iunie 1930.

Speranţa din 1930 devine „cea mai mare pacoste” în 1940

În ceea ce îl priveşte pe I. Maniu, desemnarea sa ca premier a constituit o victorie efemeră. Adevăratul câştigător a fost Carol II-lea Mihail Manoilescu, carlist devotat, este numit ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Regele a reuşit să obţină aprobarea premierului în privinţa înfiinţării unei noi funcţii: aceea de secretar particular. În acest post a fost numit cel care îi fusese secretar şi în perioada exilului – Puiu Dumitrescu. Apoi, pe 11 iunie, alt om de încredere în persoana lui Gabriel Marinescu este numit în locul lui Eracle Nicolescu la Prefectura Poliţiei Capitalei. Noul mareşal al Palatului este Constantin Ilasievici, înlocuindu-l pe Constantin Hiott. Prinţul Barbu Ştirbey, unul dintre cei mai ireductibili adversari ai lui Carol, părăşeşte ţara pe 1 iulie şi se stabileşte în Elveţia. Peste câteva luni soseşte în ţară şi Elena Lupescu. Zece ani mai târziu Regele a fost alungat cu focuri de armă şi invective. De la marea speranţă a poporului român a ajuns să fie „cea mai mare pacoste”, un „degenerat” şi „epileptic alcoolic şi amoral.” 12