Problema sfârșitului artei a fost ridicată prima oară de Hegel, la începutul sec. al XIX-lea, care enunța o ruptură fundamentală în artă, echivalentă cu epuizarea și dispariția acesteia. Dacă tot ceea ce există este supus transformării, devenirii, de ce nu ar urma și arta același principiu?

S-a pus și problema esteticii, și anume în ce măsură conceptele clasice de frumos, sublim, operă de artă, valoarea, procesul de creație, etc. mai sunt funcționale sau ele trebuiesc anulate. Este societatea contemporană lipsită de artă, în sensul acesta clasic? Plecând de la premisa prezenței conștiinței umane, manifestările ei culturale mai satisfac însă nevoile și așteptările așa cum erau definite până acum un secol?

 

Arthur Danto, filosof, scriitor și critic de artă, a avut o imensă contribuție la ceea ce a însemnat definirea/redefinirea teoriei estetice recente. Adept al teoriei lui Hegel, el o continuă într-o anumită măsură și propune o teză în cărțile sale “Sfârșitul artei” și mai ales “După sfârșitul artei”, prin care încearcă să demonstreze ideea că “moartea artei” nu trebuie privită melodramatic, că în societatea urbană de astăzi, cu un ritm al vieții alert, manifestările artistice pot fi satisfăcute estetic și în alte moduri. În cazul artei nu există necesități, ci libertăți de alegere. Aceasta se modifică, se adaptează, reliefând expresia gândirii umane contemporane.

Danto consideră că există un „după sfârşitul artei”, căci dispare un anumit fel de artă plastică, acela ale cărui temeiuri fuseseră stabilite în Renaştere prin reactualizarea unor principii precum cel pitagoreic, al frumuseţii proporţiilor. (proporție, simetrie, armonie). Danto crede că arta a devenit conştientă de sine însăşi, devenind propria sa filosofie, fără a susține că nimeni nu mai face artă sau că nu se mai produce “artă bună”.

Aplecându-se în special asupra studiului artei americane, el enunță:

“ În vasta istorie a artei -a Vestului în special, dar, în final, nu numai- există o epocă a imitației, urmată de o epocă a ideologiei, urmată de epoca post-istorică, pe care o trăim, în care, cu anumite

precizări, totul este posibil….. În descrierea noastră, inițial doar mimesisul, imitația, era artă, apoi au apărut elemente noi în artă, fiecare încercând să se impună în fața celorlalte, ca în final să devină evident că nu există contrângeri stilistice sau filosofice de niciun fel. Nu există un tipar, un fel anume în care arta ar trebui să fie. Acesta este prezentul, și, aș spune, momentul final în descrierea exhaustivă. Este sfârșitul poveștii.” ( După sfârșitul artei, pag. 47).

Impresioniștii sunt figurile de tranziție între epoca imitației și perioada modernistă ( “Era Manifestelor”), deoarece încearcă să reprezinte mai acurat realitatea, dar reușesc mai degrabă să atragă atenția asupra culorii de pe pânză. ( în contradicție cu pictura renascentistă sau cu cea a lui Vermeer,  spre exemplu, unde ultimul lucru pe care-l observi sunt tușele de pensulă). Tranziția de la modernism la post-modernism vine odată cu pop-artul, despre care Danto scrie în cartea sa Transfigurarea banalului (Harvard University Press, 1981).

Astfel, după vizitarea expoziției lui Andy Warhol din 1964, la Stable Gallery în New York, unde erau expuse ceva ce păreau a fi cutii din carton folosite pentru ambalarea săpunului Brillo (produs de folosință comercială), acesta își pune întrebarea, pe bună dreptate: acestea sunt opere de artă?

Obiectele expuse erau surprinzătoare și banale în același timp, comune, cutii de carton pe care el le vede zilnic în magazinele de profil. Atunci de ce prezența lor într-o galerie de artă? Care era scopul? Andy Warhol - Brillo Boxes

Acesta este momentul în care Danto începe analiza ce va conduce la elaborarea teoriei sale despre sfârșitul artei. A încercat să înțeleagă ce a făcut Warhol în această expoziție și de ce este important ca/pentru artă. Totul trebuie analizat în contextul istoric al momentului - America anilor ’60. Este acesta un moment al “după sfârșitul artei”? Dacă da, în artă, este acceptat orice?

Sfârșitul artei, pentru Danto, nu a însemnat că arta încetează să mai existe după 1964, sau că aceste cutii pentru ambalarea săpunului Brillo ale lui Warhol au fost ultima operă de artă.

Problema constă în identificarea adevăratei naturi a lucrurilor care sunt diferite ca stil,  ca manieră, dar nedistincte la nivel perceptual. (opere de artă versus lucruri banale, comune).

Punctul de vedere al lui Danto este că nu poți spune întotdeauna ce este și ce nu este o operă de artă doar privind-o. Este nevoie de altceva. Este nevoie de context, de intenție și de o teorie a artei. Danto pretinde că a învățat două lucruri de la Warhol:

• nu există un fel anume de a privi o operă de artă, nu există trăsături, caracteristici distincte pe care să le îndeplinească;
• acest fapt marchează un moment important în istoria artei occidentale, “când arta nu mai poartă responsabilitatea propriei definiții filosofice”

 

Astfel se ridică întrebarea filosofică: dacă nu mai există caracteristici perceptuale care să delimiteze operele de artă de celelalte lucruri care nu reprezintă opere de artă, care sunt caracteristicile definitorii ale artei? Răspunsul la o întrebare filosofică nu poate fi unul artistic. Atât întrebarea, cât și răspunsul, sunt de ordin filosofic. Arta înseamnă că are alte motivaţii, căci s-a eliberat de restricţiile istoricităţii devenirii spiritului artistic. Ea e chemată să realizeze „transfigurarea banalului”. Doar că transfigurarea aceasta se poate realiza în modalităţi variate căci arta se instituie ca un mod individual de a gândi şi rosti lumea. Or, în acest context filosofic arta nu poate rămâne complet inefabilă, ea se instituie prin analiza semantică.

Artiștii vor continua să facă artă. Dar nu vor mai suporta povara interogației privind natura și limitele artei. De acum, această responsabilitate va fi asumată de filosofi, lăsându-le libertatea artiștilor de a crea în ce mod doresc.

Astfel, “povestea artei” este sfârșită, chiar dacă producția de obiecte de artă continuă. " Sfârșitul artei” este momentul culminant al progresului și dezvoltării în care arta își realizează adevăratul scop, devine propria sa filosofie, se autocontemplă.

După ce s-a împlinit această menire a artei, nu mai sunt alte scopuri, iar arta este liberă să devină orice își dorește artistul.

 

Cum arătam mai sus, secolul XX a operat deja o schimbare de paradigmă prin transformarea omului modern sub atacurile societății de consum și ale consumismului. Dezvoltarea societății occidentale, axată pe individ în defavoarea colectivului, a socialului, a dus la o reacție în lanț: omul industrial, consumismul, noua religie a consumului, înstrăinarea, autonomia, toate acestea dezvoltă alte relații interumane, care nu mai sunt bazate pe fundamente spirituale, ci pragmatice și industriale.

Revoltă, rebeliune, poate chiar contrasocietate în sec. XX?