Opinii EVZ
PULSUL PLANETEI. Scindarea Europei și a lumii transatlantice: scopul subversiv al luptei pentru multipolarism
Imaginea, percepția publică și construirea propriilor raționamente reprezintă o variantă de abordare a lumii contemporane care a dat naștere nu atât la binomul informare/dezinformare, la propagandă/contrapropagandă, diplomație publică și PR pentru instituții și state, respectiv lobby, cât la apariția războiului informațional contemporan.
Spun contemporan pentru că exegeții vor găsi întotdeauna elemente ale acestui tip de conflict în trecut sau chiar definiri ale conceptului, chiar dacă el desemnează o realitate actuală în care câștigurile tehnologice precum internetul, rețelele de socializare și accesul imediat la informație al unei mari mase de oameni normali, fără bariere de venituri, schimbă fundamental peisajul și tipul de acțiune.
Aici vorbim despre relatări concurente ale unor organisme de natură statală sau suprastatală, despre competiții de idei și interpretări cu motivații care mai de care mai raționale și mai corecte, în fapt un subiect de manipulare în subtext, al cărui scop este de a acoperi adevărata țintă a demersului, care e una directă, de subminare a adversarului și câștigare a avantajului pe câmpul de luptă, care, în final, să ducă la victoria și atingerea obiectivelor unui actor în confruntarea cu altul. Cred că ideea de multipolarism este în această serie. Ea a fost lansată de Federația Rusă, ieșită din perioada neagră a imploziei sale după căderea URSS, ulterior din criza economico- financiară (pe seama statelor din spațiul post-sovietic, să ne reamintim). Ideea generoasă era că lumea post-bipolară nu putea fi lăsată la îndemâna unui hegemon, a unui singur actor global, a polițistului mondial care să impună orice vrea el, în mod unilateral.
Ideea, de fapt, a fost anti-americană prin definiție: SUA, unica superputere rămasă după desființarea URSS, nu avea voie să definească singură agenda, ci trebuia moderată. O idee generoasă, pe care au înțeles-o și au evaluat- o și liderii europeni ai momentului, sătui de politica de aliniere din perioada bipolară, care excludea nuanțe prea diferite între opiniile blocului occidental și reclama aliniere de poziție, atât timp cât securitatea nucleară era asigurată în primul rând de SUA. Falsă pe fond, din două motive: SUA nu și-au asumat niciodată postura de hegemon – nici nu aveau resursele să-și asume responsabilitatea în fiecare loc din lume, nici dorința de a o face, pentru că preferau, pragmatic, să-și conserve resursele pe prioritățile naționale și să împartă responsabilitatea cu restul lumii. De acea au și optat pentru varianta lumii uni-multipolare, cu responsabili regionali, care să-și exercite puterea în diferitele zone ale lumii, acolo unde inclusiv Moscova a primit această responsabilitate pentru spațiul postsovietic, de unde prezența „pacificatorilor” în conflictele înghețate.
Al doilea argument al falsului este că lumea era oricum multilaterală în deciziile sale. Multipolarismul reflecta, mai ales în gândirea stângii mondiale, inclusiv europene, ideea de contrabalansare necesară, de tip neorealist. Însă polii erau determinați de forța intrinsecă a națiunilor, iar SUA cheltuia, până la criza economică din 2008, un buget militar și de cercetare de două ori mai mare ca suma bugetelor celorlalte state ale lumii, în ciuda revenirii în prim plan a Chinei și a ambițiilor militariste ale Rusiei. Decizia este și a fost întotdeauna multilaterală, pentru că ONU nu a dispărut niciodată cu decizia în Consiliul de Securitate, iar formulele unilaterale au fost sancționate moral și politic mai ales în cazul exceselor intervenționiste – vezi cazul Irakului. Deci lumea a fost întotdeauna multilaterală, și echilibrul a fost menținut, chiar dacă puterea militară era sensibil debalansată spre unica superputere din sistem.
Astăzi, ideea multipolarismului ca țintă, care apare și pe frontispiciul unor state europene, este însă utilizată în altă direcție. Mai întâi la ruptura transatlantică – prin intermediul contestării nevoii ca NATO să mai rămână, odată ce Tratatul de la Varșovia s-a desființat, apoi prin suita de diversiuni Weakileaks, Snowden, înregistrările NSA – nu lipsite de fapte pe fundament, dar parte a unei operațiuni clar dirijate pentru ruperea Vestului în bucăți, spre a fi mai lesne de combătut și echilibrat, în fine prin contestarea TTIP-Tratatului comercial și de investiții transatlantic. Mai nou, criza din Grecia, seducția rusă față de țările din linia a doua – Vișegrad fără Polonia, toate sunt destinate introducerii rupturii în sânul Europei. A unor falii cât mai adânci. A discordiei și diviziunii care, eventual, să scindeze definitiv blocul democrațiilor liberale și al valorilor capitalismului dezvoltat. Dar acum războiul informațional pătrunde în interiorul societăților noastre. Inamicul e în cetate, iar faliile se creează în societăți, între oameni, în mijlocul familiilor noastre. De aici nevoia imperioasă de refacere a coeziunii societale și eliminare a efectelor discordiei, ins tituită ca armă de război de puterile euro-asianiste.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
