Pride. Este că pe unii v-am făcut curioși și, abandonând textul ăsta, cautați pe Wikipedia cine o fi fotograful ăsta? Ei bine, până să găsiți informațiile aflate la un click distanță, sigur se va ridica măcar un indignat care să strige la cei de pe scenă că sunt niște retrograzi, care-și bat joc de viața intimă a unor semeni de-ai lor și le devalorizează lucrurile pe care le prețuiesc până la a le reduce la niște banale fețe de masă sau funduri de lemn, dându-le o interpretare „stomacală” în locul celei spirituale. Poate autorii se trezesc și cu o sesizare la Consiliul pentru Combaterea discriminării, ca să se învețe minte că nu poți face mișto chiar de orice pe lumea asta!

Exercițiul nostru de imaginație poate părea exagerat, dar trebuie să recunoașteți că el nu e chiar atât de departe de realitate. De fapt, un asemenea spectacol, cum e cel propus la începutul textului, nici nu ar putea exista; și nu pentru că l-ar interzice vreo lege, ci pentru simplul fapt că, decât să riște un scandal sau un val de public shaming, autorii mai bine renunță la a face glume pe seama homosexualilor.

Scena de mai sus mi-a fost inspirată de descrierea unui spectacol de teatru prezentat luni seară pe o scenă din Cluj, cu ocazia Săptămânii Mândriei Minorităților Sexuale. Piesa se numește „Eu sunt! Și?”, titlul făcând trimitere la moda recunoașterii publice a orientării sexuale sau de gen, celebrul ”coming out” și la faptul că acest lucru nu trebuie să intereseze pe nimeni.

La un moment dat, cei patru actori, îmbrăcați în versiuni pornografice ale hainelor călugărești, taie legume, folosind ca fund o icoană a Mântuitorului. E o blasfemie? Doar dacă autorul ar fi creștin, altfel e doar o jignire adusă credinței altor oameni. O palmă în plus dată unor oameni învățați, din păcate, să întoarcă și celălalt obraz, iar în ultimul timp au făcut-o de atâtea ori încât capul le e un titirez!

Nici măcar nu e prima palmă. Spectacolul respectiv l-am găsit prezentat și în noiembrie 2018, dintr-o prezentare a vremii aflând că e realizat de ”Reactor de creație și experiment și Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai”. Apare apoi ca fiind jucat și în ianuarie 2019, sub egida programului ”100 de ani de România. Trei povești secundare”. Parcă altfel îmi imaginam celebrarea centenarului, dar lumea e plină de lucruri ciudate, care contravin convingerilor și așteptărilor mele. Ce ar fi trebuit să facă acest program cu nume pompos, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național? Citez din prezentare: „În contextul sărbătoririi unui secol de la „Marea Unire”, acest program va prezenta o serie de perspective complementare la discursul oficial: perspectivele acelor comunități sau indivizi care au contribuit la evoluția României, dar nu dintr-o poziție de putere. Se dorește astfel aducerea la lumină a unei serii de istorii alternative, care împreună să ofere o imagine mai complexă și mai nuanțată a trecutului nostru comun.” Dacă menirea unui teatru studențesc este, din anii ’60 încoace, de a șoca, de a zdruncina convingeri, cea a pleiadei de instituții de stat care s-au numărat printre organizatorii evenimentelor pe unde a fost prezentat spectacolul nu este de a încăiera creștinii cu homosexualii.

În fine, acum, la a treia prezentare, secvența cu călugărițele cu barbă a atras reacții publice în mediul online, dar și prin sesizarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării. Aș vrea să se sesizeze și să ne răspundă o dată pentru totdeauna dacă palmele sunt normale. Nu de alta, dar să ne călim obrajii pentru palmele ce vor urma sau să îngroșăm obrazul pentru a răspunde cum se cuvine.

Te-ar putea interesa și: