Până în urmă cu trei ani avea toate motivele să se considere o femeie împlinită, cu o carieră de polițist în plină ascensiune. Un banal accident, survenit în vara lui 2015, în timp ce tundea un gard viu, s-a transformat într-un veritabil coșmar. Verdictul medicilor a fost extrem de dur: cancer la sân. Unul necruțător care, cu fiece zi trecută, îi împuținează puterile. Și totuși, nu renunță la luptă. Pentru că e mamă, iar fiica ei, o jumătate de om încă necopt pentru viață, are nevoie de ajutorul ei. De protecția și sfatul ei, de călăuză pe poteca maturității

Firul poveștii Manuelei Bocăneț s-a derulat lin de pe fuiorul vieții vreme de decenii întregi. Absolventă de Drept, cu o pregătire ulterioară, așa cum singură mărturisește, „multidisciplinară postacademică în cadrul Academiei de Poliție și S.N.S.PA”, tânăra nu se putea opri să nu viseze frumos. Avea și de ce. Dincolo de pasiunea mistuitoare pentru meseria a cărei haină bleumarin acceptase să o îmbrace, bucureșteanca trăia intens fiecare clipă, fiecare minut dintr-o existență blajină, petrecută mână în mână cu micuța ei comoară: o fetiță cu ochi migdalați al cărei trup de înger îl are tot timpul în fața ochilor ca pe o icoană căreia nu prididește să i se închine mereu. Aceeași icoană pe care se roagă, acum, la bunul Dumnezeu să nu o părăsească timpuriu! Și căreia nu îi poate încredința secretul îngrozitor al luptei sale cu cancerul. 

„Viața nu te întreabă niciodată nimic”

„Am ales să scriu povestea mea în numele miilor de femei care luptă în fiecare clipă pentru viața lor și înfruntă una dintre cele mai nemiloase boli – cancerul”. Așa își începe polițista discursul emoționant și peste măsură de trist, pe pagina ei de Facebook. Un discurs despre neprevăzut. Despre viață și despre moarte. Dar, mai presus de orice, despre speranță. Pentru că, indiferent ce i s-a întâmplat din 2015 până acum, nu a încetat nici o clipă să creadă că va continua să strângă în căușul palmei mânuța copiliței sale fără teama că ceva mizerabil le-ar putea desparte. „Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire! Nu îți dă nici un preaviz și nici un avertisment înainte să te surprindă cu un necaz care să îți prăbușească întreg Universul. Nici măcar nu ai timp să întelegi ce se întâmplă! Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu. Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești şi dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să te lovească nemilos cu o boală. Nu! Viaţa nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură şi te lasă să te descurci!”, își continuă Manuela istorisirea. Iar cuvintele ei par a se opinti să alunge spectrul bolii cumplite care o macină.  O boală pe care a contractat-o din nimic. „Încă îmi răsună în urechi verdictul medicului - Cancer! Ca și când mi s-a descărcat în tâmplă un nemilos 45ACP”, mărturisește tânăra.

Lovitura de mâner a destinului

Cuvintele i se rostogolesc, mai apoi, atunci când vine vorba despre momentul în care a aflat că are cancer, seci. Și dure. Și, aproape, goale de sens. „Tatal meu a murit în februarie 2015. Mai târziu, în acel an, m-am lovit cu mânerul unei foarfeci de tuns gardul viu. Am încercat să tund gardul și cred că am prins o bucată de metal și a ricoșat în sân. A apărut un hematom, iar am mers la medicul de familie. Am folosit un Lioton gel. A zis ca așa se întâmplă după ce se retrage acea tumefacție, pricinuită de lovitură. De abia în august, cam la o lună distanță de momentul accidentului cu foarfeca, a apărut aderența tumorii pe piele - se numeste coajă de portocala. Așa mi-a spus doctorul. În cele din urmă, medicul de familie m-a trimis la un radiolog care mi-a făcut ecografie. Am facut, de atunci, PET, CT și ecografie în fiecare an. Au apărut, mai apoi, și tumorile osoase. Fac tratament cu Hepceptiv de 2 ani. Și de un an tratament cu zolmaxa care de fapt stopeaza un pic cancerul osos, fără a-l vindeca”, a mărturisit polițista reporterului EvZ.

Revine, după câteva minute lungi de tăcere, asupra poveștii. Vocea i-a coborât câteva octave. E aproape o șoaptă, semn al unei tulburări fără margini. „După zile cumplite de deznădejde apare singura opțiune… trebuie să trăiești! Dar nu pentru tine, ci pentru fiica ta care este încă prea mică pentru a se descurca singură! Oricât de nemiloasă este boala trebuie să învingi!”, adaugă, iar ochii îi sunt scăldați, dintr-o dată, în lacrimi.  

Morfina, singurul prieten

În toamna lui 2016, pentru Manuela Bocăneț începe „drumul greu și anevoios al tratamentului cu citostatice. „Viața mea s-a schimbat radical. Ședințe lungi și obositoare de chimioterapie, stări de rău care m-au epuizat fizic și psihic, analize și investigații complexe,vizite tot mai dese la diferite clinici, perfuzii, ședinte de consiliere. Și, totuși, viața mergea înainte. De trei luni, însă, am început să trăiesc în umbra durerilor provocate de metastazele osoase… Tot de atunci, morfina e singurul meu prieten”, mai adaugă tânăra. Tace din nou, fixând cu privirea un punct oarecare din podea. Când vorbește iarăși, din nou un soi de răgușeală își face simțită prezența în voce. „Toate acestea mi-au dat ocazia să îmi testez limitele și să forțez depășirea acestora. Mi-au dau ocazia să văd cine m-a iubit cu adevărat și cine nu. Mi-au dat ocazia să văd cine sunt, ce pot și ce însemn atât pentru cei din jurul meu, cât şi pentru mine însămi”, rostește molcom. Numele care îi vine pe buze atunci când vine voprba despre prietenii de acum este cel al doctoriței Nitipir Cornelia, doctorița care i-a stat alături și continuă să o facă. Mai adaugă, pe lista celor care o susțin, numele Antoniei, fetița ei, odorul ei cel mai de preț. „Pentru ea lupt. Și pentru toti aceia care cred în mine și mă susțin! Am ales acest fel de a vă mulțumi tuturor celor care ați fost și sunteți alături de mine și să vă cer din nou ajutor pentru a continua lupta cu moartea”, afirmă tânăra, făcând referire la firul poveștii ei de viață, depănat pe rețeaua de socializare.

Un tratament costisitor

Manuela Bocăneț  a suferit până acum două operații foarte complicate. „Am făcut masectomie radicală cu scoaterea ganglionilor, iar la 3 luni masectomie totală și, la 6 zile după operație, 25 de ședințe de radioterapie. Anul trecut am facut radioterapie pentru coloana, L4. Anul acesta, în septembrie, am mai facut o cură de radioterapie, dar din pacate nu s-au ameliorat durerile. Există un tratament care s-ar putea face, o combinație între 2 citostatice. Este destul de scump, undeva la 8.700 lei flaconul și am înțeles că are afect 2 sau 3 săptămâni”. Din păcate, Casa de Sănătate nu mi-a aprobat dosarul, iar eu am trecut pe Letrozol. Este un alt medicament hormonal, dar din păcate îmi afectează ficatul. Toate tratamentele pe care le-am facut s-au metabolizat prin ficat și rinichi. Acum, încerc să continui cu tratamente naturiste”, a mai spus tânăra.