O copilă musulmană, Admira Ismic, s-a îndrăgostit de colegul său de liceul, Bosko Brkic, un tânăr sârb, creștin-ortodox. Câțiva ani mai târziu aveau să afle însă că iubirea lor a înflorit în vremurile cele mai nepotrivite și-n locul cel mai ostil de pe pământ: Sarajevo, Bosnia, anii 1980-1990.

Admira Ismic avea 25 de ani. Bosko Brkic era doar cu câteva luni mai tânăr. Au încercat să fugă și să-și trăiască iubirea departe de nebunia orașului natal aflat sub asediu, dar au fost vânați de lunetiști și împușcați mortal în timp ce traversau podul dincolo de care s-ar fi putut afla în siguranță.

Moartea lor (și îmbrățișarea lor în moarte vreme de șapte zile, căci nimeni nu a avut curaj să se apropie și să le ridice trupurile neînsuflețite pentru înhumare) a devenit un simbol al iubirii care rezistă chiar și unui sângeros război complet lipsit de sens.

Martorii oculari au povestit că Brkic a murit primul și că Admira s-a târât cu ultimele forțe până aproape de iubitul său pentru a-l strânge în brațe pentru ultima oară. Apoi a murit și ea.

Uciși pe 19 mai 1993, chiar la apogeul conflicului etnic și religios izbucnit după dezmembrarea Iugosalviei comuniste, Admira și Bosko Brkic au ajuns în anii care au urmat sângerosului conflict (care a curmat viețile a peste 100.000 de oameni nevinovați) să fie cunoscuți în toată lumea drept ”Romeo și Julieta din Sarajevo”.

După șapte zile, în timpul unui armistițiu temporar, familiile îndoliate ale celor doi au putut să le ridice trupurile neînsuflețite. Au fost înhumați împreună.

 Mama lui Brkic, Radmilla, trăiește încă în vechiul său apartament din Sarajevo. Este de acord că iubirea celor doi este un simbol al păcii, dar respinge categoric comparația cu capodopera lui Shakespeare.

Dragostea lor nu a fost niciodată interzisă de familii care s-au respectat întotdeauna și au rămas în relații apropiate după moartea copiilor, a povestit Radmiila pentru NBC News.

”Am aflat despre moartea lor cu ajutorul unui operator radio amator, care ne-a sunat și ne-a spus că circulă zvonuri despre împușcarea lor”, își amintește și Nera Ismic, mama Admirei, căreia încă vine foarte greu să vorbească despre moartea ”lipsită de sens a celor doi copii ai săi”.

”Prima oară s-au sărutat de Anul Nou în 1984”, mai spune bătrâna care își reține cu greu lacrimile. Era chiar în anul în care Sarajevo a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă.

Femeia privește pozele celor doi și spune că nici măcar pentru ucigașul lor nu și-ar dori o asemenea soartă amară. Spune apăsat că a fost incapabilă să simtă ură pentru cele trei părți angajate în conflict: creștinii ortodocși sârbi, musulmanii bosniaci și croații catolicii.

Peste 100.000 de oameni au fost uciși în războiul care a durat aproape patru ani. Familia Ismic a pierdut nu mai puțin de 14 membri, în condițiile în care datele ulterioare arată că numai în Sarajevo au fost omorate 12.000 de persoane.

”De câte ori ieșeam din casă, mă întorceam să-mi mai cuprind o dată familia cu privirea pentru că nu știam dacă mă voi întoarce în viață. Fiecare persoană din acest oraș a avut un glonț cu numele său”, mai spune mama Admirei.

”Într-o țară înnebunită să se războiască, Bosko și Admira erau înnebuniți unul după celălalt”, spune un analist politic bosniac.

Povestea lor dramatică ar trebui predată astăzi în școlilele de pe întreg cuprinsul Bosniei pentru că tensiunile care au alimentat acel conflict încă mocnesc și se răgăsesc complet în viața de zi cu zi, explică observatorii și analiștii politici din regiune.

Politologul Nezruk Curak încearcă de mai multă vreme să-i convingă pe politicienii locali că este absolut necesară o zi în care să fie pomenit ”curajul și sacrificiul Admirei și al lui Bosko”, numindu-i pe cei doi ”esența” Bosniei.