Regina Elisabeta, prima regină a României, a iubit mult locurile regatului său. A ascultat, poate, diverse legende și istorii de pe aici, și, după ce le-a filtrat prin sufeltul său poetic, regina a scris alte povești. Și le-a semnat Carmen Sylva.

Volumul „Poveștile Peleșului” a apărut la Editura Corint și a fost lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2016.  Sunt poveștile, dar sunt și multe fotografii înc are apar locuri iubite de regină și regina însăși, tânără, frumoasă, uneori îmbrăcată în costum popular. De altfel, regina Elisabeta este cea care a dus costumul popular românesc la Curtea Regală.

Vă prezentăm, ma jos, povestea cu titlul „Peleșul”.

„Peleșul

 

Din Bucegiul care, vechi de bătrân ce este, a văzut aşa de multe, încât nici nu‑i mai vine să se mire de nimic, se avântă clocotind un pârâu de munte, atât de sălbatic şi de năvalnic, încât parcă, în răsfăţarea lui, ar voi să cutreiere lumea toată.

Domnitorul Carol și Elisabeta Doamna, circa 1878, fotografie de Franz Mandy

E un voinic minunat Peleş, cu părul creţ şi cu adânci ochi albaştri,

şi e atât de voios şi de puternic, fiindcă s‑a născut în adâncimile unui munte uriaş. Se zice că vine dintr‑un lac năprasnic, ascuns în fundul pământului şi în care locuiesc zânele apelor. Şi dacă stai mult lângă Peleş, aşa de mult cât să uiţi lumea, auzi cu totul desluşit cântările zânelor.

Chiar se iveşte, din când în când, câte o zână, care, plutind pe o frunză mare şi lată de‑a lungul Peleşului la vale, alunecă din treaptă în treaptă peste cascadele apei şi priveşte cu ochi voioşi la lume. Dar nu poate să o vadă decât acela care s‑a născut pe la toacă şi n‑a avut niciodată vreun cuget rău în sufletul lui.

Elisabeta în costum popular românesc

Ele netezesc cu degetele lor gingaşe pletele creţe ale lui Peleş și vorbesc pe şop­tite cu dânsul despre leagănul lor cel ascuns în tainiţele muntelui, apoi, el le pune în față oglinzi mititele, ca să‑și vadă chipurile trandafirii. Iar şoaptele lor sunt tai­nice, ca şi când s‑ar furişa prin frunziş adierea unui vânt domol.

Apoi, Peleş niciodată nu oboseşte, atât de mare îi este puterea şi de grăbită călă­toria. Darnic din fire, își reînnoieşte mereu valurile spumoase şi nu se întreabă cât a dat şi cât îi mai rămâne. Ştie prea bine că jos, în adâncime, e lacul mare, care nu seacă niciodată, câtă vreme Bucegiul nu se va fi prăbuşit şi marea nu va fi acoperit Carpaţii. El, Peleş, nu ştie deloc a socoti şi nu zice niciodată: „Nu vreau să mă is­tovesc ca nu cumva să rămâi sărac!” O, nu, harnic şi darnic îşi aruncă valurile prin lume la vale, ca oameni și vietăţi, şi ierburi să se răcorească din ele!

Se necăjeşte cu toate aceste şi el câteodată, când primăvara nu vrea să sosească, ori toamna pleacă prea în pripă, atunci se face de tot galben şi se umflă în mânia lui aşa de tare, încât rupe şi sfâşie tot ce‑i cade la îndemână. Iar crivăţul râde de dânsul ori, drept pedeapsă, îl biciuieşte şi‑i aruncă‑n drum copaci mari, ca să‑l obosească cu ei pe nerăbdătorul copil, cu pletele creţe şi cu inima îndârjită.

Dar nici nu e cu putinţă să nu‑l apuce necazul, când iarna vine aşa degrabă. Îi este un lucru nesuferit când copacii își aruncă frunzele în el şi trebuie să le poarte acum neînsufleţite, pe acelea cu care nu glumise toată vara; apoi îl supără şi gheaţa, care‑l strâmtorează şi vrea să‑l silească a tăcea. Căci un păcat mare are Peleş: voieşte să stea, mereu să stea de vorbă, cu florile, cu copacii, cu păsările, cu vânturile, chiar şi cu muşchii de pe pietrele din albia lui, ba, în cele din urmă, şi cu sine însuşi, când nu mai e cine să‑l asculte. Şi care e omul ce-ar voi să stea cu sine însuşi de vorbă? Fie cel mai cuminte, tot i s‑ar urî în curând, cum i se urăşte de multe ori şi celui mai bun al său prieten, care s‑a putut deprinde la răbdare faţă cu dânsul.

Iară lui Peleş îi place prea mult ca alţii să se minuneze de poveştile lui, şi nu ţine deloc să păstreze tainele ce i s‑au încredinţat, deşi munţii l‑au mustrat adeseori pentru limbuţia lui, zicându‑i „Babă bătrână”. Dar el şi‑a scuturat părul creţ şi a aruncat o privire ştrengărească la codru, ca şi când ar voi să‑i zică: „Aşa‑i că ţie‑ţi place să mă asculţi?”

Am stat ceasuri multe şi îndelungate lângă el şi am ascultat spusele lui, şi câte­odată parcă vedeam vârful degetului vreunei zâne, ori piciorul trandafiriu, ori o pleată din părul ei; şi am auzit adeseori cântări minunate. Acum am să vi le poves­tesc toate.

Căci nu e taină ceea ce Peleş a spus; o ştie o mulţime de lume, o ştiu feriga şi muşchiul, și floarea Nu‑mă‑uita, şi fagii, şi brazii, iar acelora care n‑o ştiu, le‑o spune vântul, ce scutură mereu frunzele, până ce nu le spun toate, ca păsările să ducă vorba mai departe peste nouă mări şi nouă ţări, pân‑acolo unde nu mai sunt furtuni, fiindcă nu mai este nici aer. Fiindcă însă eu nu am aripi, nu pot purta poveştile departe‑n lume, ci trebuie să le spun, pentru ca să mergeţi şi voi să‑l ve­deţi pe Peleş.

Poate că el are să vă povestească mult mai multe ca mie, iar acelora care n‑au avut încă niciun cuget rău în sufletul lor, li se vor arăta şi zânele.

Acum, ascultaţi ce a fost, cum a fost odată şi dacă n‑ar fi fost, nici n‑ar povesti‑o Peleş.”