O să fac o pauză aici ca să spun că respect toate deciziile pe care instanțele de judecată le-au luat în ceea ce mă privește, m-am supus acestora, le-am respectat întru totul și încă o fac. Dar să mi se facă o astfel de remarcă într-o sală de judecată, de către un judecător care a considerat important să compare siutația mea cu a propriului copil și să justifice prin acest mod decizia ulterioară de a mă condamna la pedeapsa maximă admisă de lege mi se pare inadmisibil și mi-a demonstrat cât de multă nedreptate există în justiția română și care e capacitatea în funcție a unor magistrați. NU contează că eu la momentul ăla comiteam din nou genul ăsta de infracțiuni fiindcă ele NU erau descoperite la acel moment și în temei legal nu existau.

Singurul motiv pe care doamna judecător l-a găsit la acel moment ca să îmi aplice pedeapsa maximă a fost faptul că lipseam de la școală iar singurul mod prin care a reușit să facă din asta motivul principal în justificarea soluționării cauzei a fost să pună acest lucru într-un context subiectiv și extrem de nepotrivit într-un proces penal. Demn de menționat este și faptul că în hotărârea penală doamna judecător nu a considerat necesar să redea acest dialog, LUCRU CARE ESTE OBLIGATORIU PRIN LEGE CA ORICE DEZBATERE ȘI CONCLUZIE PUSĂ ÎN CURSUL UNUI PROCES PENAL DE ORICARE DINTRE PĂRȚI, CHIAR ȘI DE CĂTRE PREȘEDINTELE COMPLETULUI DE JUDECATĂ, SĂ FIE REDATĂ ÎN SCRIS ÎN HOTĂRÂREA PENALĂ. În schimb, a concluzionat sec, ca și motiv principal al aplicării pedepsei maxime prevăzute de lege: „pentru a avea timp să își termine studiile”. Închei scurt pauza prin a vă spune că în doi ani și jumătate de detenție nu am reușit să termin nici măcar o clasă în plus și asta strict din motive și decizii care nu au ținut de mine ci de sistemul penitenciar și legislația de rahat.