Casa noastră arde” („Notre maison brûle”). Aceste cuvinte ale lui Emmanuel Macron ar trebui să fie incluse pe lista celor mai odioase și toxice declarații din istorie. Ele au fost rostite pentru prima oară de Jacques Chirac, în septembrie 2002, la Johannesburg, la Summit-ul Pământului, în varianta:

„Casa noastră arde și noi privim în altă parte... Planeta și omenirea sunt în pericol și noi toți suntem responsabili”, și reluate de Greta Thunberg, în ianuarie 2019, la Forumul de la Davos, în versiunea: „Casa noastră este în flăcări. Aș vrea să simțiți și voi frica pe care o simt eu în fiecare zi. Nu mai avem decât doisprezece ani pentru a acționa. Și nu facem nimic!”

Spre deosebire de predecesorii săi, care se mulțumeau doar să fâlfâie amenințarea pericolului global, Macron a trecut acum câteva zile la faza următoare: acțiunea. „Casa noastră arde. Literalmente. Amazonia, plămânul planetei noastre, care produce 20% din oxigenul nostru, este în flăcări. E o criză internațională. Membri ai G7, ne vedem în două zile pentru a discuta despre această urgență.”

Lansând acest mesaj, Macron nu a catadicsit să consulte Brazilia, principala interesată, necum să-i adreseze, în calitate de gazdă a reuniunii, o invitație specială pentru a participa la summit-ul de la Biarritz. (Așa cum a procedat, de pildă, când l-a scos din joben, la micul dejun, pe ministrul de Externe al Iranului, Javed Zarif, într-o tentativă disperată de a detensiona criza Acordului nuclear.) Cum era de așteptat, președintele Jair Bolsonaro, sosia braziliană a lui Trump, a răspuns înțepat, punându-l la punct pe mitocan, acuzându-l de apucături coloniale.

Scandalul politic și mediatic a escaladat, acoperind gravitatea extremă a gestului lui Macron: aceea de a legitima o intervenție peste granițele și voința unui stat suveran și independent, încâlcând toate normele internaționale. Faptul este cu atât mai îngrijorător cu cât Brazilia este o țară uriașă și o mare putere economică și nu vreo insuliță uitată de lume din Pacific. Statele care nu pun preț pe tratatele și normele internaționale se numesc „rogue states”. Sau, pe limba lui Macron, „états voyous”. Adică „state-derbedeu”. Gestul de golănie internațională al liderului francez este cu atât mai grav cu cât el a fost deopotrivă arbitrar și premeditat.

În aceeași perioadă în care ardeau pădurile amazoniene, nu se stinseseră incendiile, cel puțin la fel de devastatoare, din taigaua siberiană, din California sau din Africa subsahariană. Dar Macron nu a suflat un cuvințel despre ele. Nu e greu de ghicit motivul. Siberia este în Rusia lui Putin, iar Macron se afla în plin lobby pentru reprimirea acestuia în G7. California este în America lui Trump, iar Macron s-a ferit să pățească pocinogul de anul trecut, când liderul american și-a retras semnătura de pe documentul final al summit-ului din Canada, supărat pe niște vorbe proaste debitate de Justin Trudeau. În fine, Africa subsahariană se află chiar în ograda de influență și interese ale lui Macron, încât ar fi fost pervers și bizar să-și dea singur șuturi în fund.

Ieșit de sub pulpana serviciilor secrete, admirator al lui Napoleon (el însuși un derbedeu politic avant la lettre), Micul Caporal de la Paris se dă în vânt după astfel de golănii. Pare un personaj ieșit de-a dreptul din distopiile în care pompierii nu sting incendiile, ci le provoacă.

O altă golănie politică a lui Macron este cea de care tocmai am amintit adineauri: zbuciumul de a-l readuce pe Vladimir Putin (alt derbedeu!) la masa oamenilor civilizați. Pentru aceasta, Macron i-a fixat lui Putin o singură condiție: să respecte Acordurile de la Minsk. Ceea ce înseamnă ca Rusia să rămână bine-mersi cu Peninsula Crimeea, anexată în vara lui 2014 prin sfidarea tuturor legilor internaționale. (Imaginați-vă, de amorul artei, cum ar fi reacționat presa lumii dacă Trump, nu Macron, ar fi spus cuvinte ca acestea: „Rusia își are pe deplin locul în Europa valorilor”...)

Un alt gest de crasă golănie politică a fost făcut de Macron săptămâna trecută, când a recunoscut cu seninătate, la întâlnirea cu premierul britanic Boris Johnson, că acordul de Brexit poate fi modificat. Or, până joia trecută, Macron a fost cel mai vehement dintre liderii europeni, opunându-se oricărei schimbări a documentului semnat de Theresa May. A fost suficient ca, spre deosebire de molatica sa predecesoare, Johnson să se poarte ca un bărbat și să amenințe că iese din UE pe 31 octombrie, cu sau fără acord, pentru ca totul să se schimbe brusc? Ce înseamnă asta dacă nu o batjocură grosolană la adresa zecilor de milioane de britanici?

Încălzismul – inventat de neo-marxiști pentru a justifica o nouă revoluție mondială, după eșecul comunismului – este pretextul perfect pentru gesturile de golănie politică, după cum dictează interesele. Pădurile din Amazonia ard, consumând oxigenul tuturor, deci este legitimă o intervenție în Brazilia.

Însă, prin Acordul de la Paris, tratatul de suflet al lui Macron, Chinei i se acordă dreptul de arunca în atmosferă, cel puțin un deceniu de acum încolo, cantități de carbon în comparație cu care focurile din Amazon sunt ca un pârț de vacă pe lângă coșurile de la Copșa mică. Imigrația – celălalt instrument al noii revoluții marxiste – este și ea un cadru ideal pentru ca derbedeii politici să-și facă de cap. Chemarea de către Angela Merkel, în vara lui 2015, a tuturor refugiaților sirieni în Germania a însemnat anularea de facto a Tratatului de la Dublin, drept care un milion și jumătate de oameni au început să bântuie prin Europa, fără control și fără îngrădire. Este, până acum, cel mai grav gest de golănie politică din istoria recentă.

Pe de altă parte, în locul lui Macron, eu aș fi ceva mai circumspect: nu de mult, a existat în Europa un derbedeu politic, tot așa mic și agitat. Plângându-se de lipsă de spațiu locativ, acesta a transformat în doar o lună Franța în toaletă de serviciu.