Anul acesta, sub pretextul pandemiei şi la ordinul lui Raed Arafat, care nu are nimic în comun nici cu Crăciunul, nici cu carnea de porc, se anulează una dintre cele mai vechi îndeletniciri de iarnă ale românului, în aşteptarea Naşterii Domnului. Tăiatul porcului în ziua de Ignat.

Un an întreg, sute de mii de gospodari au crescut în curte, pentru ei şi pentru copiii lor de la oraş, porci. Porci autohtoni, cu altfel de carne, decât cea cu gust de carton asfaltat care se găseşte în supermarketuri. Carne cu gust adevărat.

La noi, tăiatul porcului nu este doar un mod de a face rost de carne pentru a putea traversa iarna, deşi pentru foarte multele familii sărace din România şi acesta este un lucru esenţial. Tăiatul porcului la noi este unul dintre evenimentele majore ale iernii, pentru care gospodarii se pregătesc un an întreg. Este un prilej de bucurie, de sărbătoare a belşugului, asemănătoare zilei recoltei din toamnă.

Anul acesta, evenimentul trebuie anulat. Gospodarul, dacă vrea să aibă carne din porcul crescut în gospodăria lui, n-are decât să-l taie singur. Ceea ce toată lumea ştie că este imposibil. În orice sat,  nu există mai mult de unul sau doi oameni pricepuţi la înjunghierea porcului. Care merg de la ogradă la ogradă şi sacrifică animalele. Ce să facă românul cu porcul pe care l-a crescut un an întreg şi acum nu-l poate face afumături, cârnaţi, tobă, lebăr, sângerete, caldaboşi, jumări, sarmale, friptură?

Dacă va organiza un tăit de porc, fie şi numai cu câteva neamuri sau vecini, se va trezi cu potera peste el în gospodărie şi plăteşte o amendă cât costă o turmă întreagă de porci.

Să fie oare atât de periculos să tai un porc, ajutat de alţi câţiva vecini? Să fie asta o aglomerare atât de mare, care să ducă la explozia cazurilor de coronavirus în zonă? Mai ales că sarificarea animalului se face afară, în aer liber. Nimeni nu taie porcul în casă.

Eu cred că nu este numai grija pentru stăvilirea răspândirii virusului care ne-a chinuit tot anul. Ci mult mai mult şi mai subtil. Şi mult mai grav. Interzicerea adunării câtorva oameni care să ajute la tăierea porcului, este de fapt încă o lovitură de târnăcop dată la rădăcina micului producător, care trebuie distrus. Pentru că dacă nu va avea ce face cu porcul anul acesta, sau îl va tăia pe şest, ca pe vremea lui Ceauşescu, ţăranul nu va mai creşte la anul un alt porc. Iar noi vom fi nevoiţi, cu toţii, să cumpărăm carne de la supermarket, care rămâne deschis. Unde se înghesuie, după mintea lui Arafat, mai puţini oameni decât într-o curte, la un tăiat de porc. Şi unde ne aşteaptă, frumos ambalată şi fără nici un gust, carnea din import.

Pe ce mă bazez când spun că este „încă” o lovitură de târnăcop peste gioalele micului producător? Pentru că există un întreg lanţ de evenimente anterioare care mă duc cu gândul la asta.

În urmă cu fix cinci ani de zile, 5.000 de oieri luau cu asalt Parlamentul, protestând împotriva unei legi aberante, inexistente în restul Europei, menite, subtil, să distrugă oieritul în România. Nu se referea direct la oierit, ci era o lege a vânătorii. Care însă pretindea aberant ca stânele de la munte să poată avea cel mult trei câini, cele de la deal, doi, iar cele de la şes, unul singur. Dacă avea mai mulţi, ciobanul era amendat cu 15.000 de lei, plus că vânătorul avea voie să-i împuşte câinii, fără nici un fel de consecinţă din partea legii. Care era de fapt ţinta acestei legi? În pădurile României, trăieşte cea mai mare populaţie de urşi şi lupi din Europa. O stână, pentru a putea fi păzită de fiarele înfometate, are nevoie de minim 7 câini ciobăneşti zdraveni. Cu trei cotarle, ciobanul nu are altceva de făcut decât să-şi ridice stâna şi să plece, Lăsând loc celor care vor să taie pădurea şi celor care vor să ne scoată de pe piaţa brânzei. Să ne facă să cumpărăm de la supermarket, brânză din import, care nu a văzut în viaţa ei laptele. E făcută din grăsime animală combinată cu aditivi alimentari, care o fac să semene cu brânza.

Să ne amintim şi cel mai recent exemplu: închiderea pieţelor agro-alimentare. Când s-a făcut asta? În plină toamnă. Adică atunci când oamenii îşi fac provizii pentru iarnă. Adică atunci când producătorii mici valorifică truda lor de peste an. Închiderea pieţelor nu a fost nici un fel de măsură de prevenţie pentru răspândirea pandemiei, dovadă că numărl de infectpri a continuat să crească, ci o lovitură de târnăcop la rădăcina micului producător, care risca să rămână cu produsele nevândute. Deci, falimentar. Au închis pieţele, lăsând însă deschise supermarketurile. Până la urmă şi-au dat seama că au comis-o grav şi-i va afecta la alegeri. Au redeschis pieţele, constatând că de fapt nu sunt periculoase. Prea târziu.

Povestea porcului, vorba lui Creangă, mai exact lovirea gospodarilor care au crescut porci, nu a început acum, în decembrie. Pe 2 noiembrie, ANSVSA dădea un comunicat care nu prevestea nimic bun: ”În Romania, la data de 02.10.2020, pesta porcină africană (PPA) evoluează în 40 de judeţe din care în 36 de judeţe sunt afectaţi de virusul pestei porcine africane atât porcii domestici cât şi mistreţii, în 2 judeţe sunt afectaţi de virusul PPA numai mistreţii, iar în 2 judeţe sunt afectaţi numai porcii domestici. În prezent sunt active un număr de 525 de focare PPA”.

Manevra nu a ţinut, că am mai văzut-o în anii trecuţi. Aşa că s-a trecut la nivelul următor. Interzicerea sacrificării porcului în prezenţa câtorva oameni.

Ce rost au avut toate aceste aberaţii consfinţite de acte normative? Falimetarea micului producător. Au urmărit ca oierii să-şi vândă animalele şi să renunţe la păşunile montane moştenite din tată-n fiu. Au urmărit ca legumicultorii să nu mai cultive nimic şi să-şi vândă terenurile, pe care le munceau un an întreg de pomană. Au urmărit să distrugă producţia autohtonă, sănătoasă şi cu gust, în favoarea importului de produse de calitate mai mult decât îndoielnică. Produse de mâna a doua, pentru o ţară de mâna a doua.

De aceea, eu unul merg la tăiatul porcului. Să stau în gerul despre care bunica spunea că omoară microbii, să beau ţuică fiartă,  tare de-mi plesnesc măselele. Să mănânc jumări. Să beau vin fiert, cu scorţişoară şi cu cuişoare. Să mănânc cârnaţi zemoşi şi picanţi, care mai cer încă o cană de vin. Să iau cu linguroiul din ceaunul cu bucăţi de carne, pe care să le mănânc cu o căpăţână de usturoi. Să rup şorici moale de pe burta porcului. Să-mi amintesc de când eram mici şi, după ce tăia unchiul meu animalul, toţi nepoţii ne urcam pe spinarea lui ca pe cal şi urlam până făceam roşu în gât. Să rup din pâinea proaspăt scoasă din ţest de gazdă, să mă frig la mâini.  Să mănânc sarmale fierte în oală de lut şi să prăjesc în vârf de ţepuşă, la focul de lemne, o bucată proaspătă de alănină. Să-mi amintesc din nou cum aşteptam chişca să o umflăm şi să jucăm cu ea fotbal pe zăpadă. Să rod din vârful urechilor şi să mi-o amintesc pe mătuşă-mea cum ţipa la mine şi la verii mei că nu mai are din ce face piftia. Să văd cum sunt traşi cârnaţii şi puşi la afumătoare, lângă un but întreg şi table de slănină.

Ca şi oieritul, tăiatul porcului face parte din obiceiurile noastre pe care nu ni le poate lua nimeni. De-ajuns că ne-au interzis pelerinajele la sfinţii veneraţi de neamul românesc.

Aşadar, să mâncăm, oameni buni, pomana porcului. Pomana porcului românesc, crescut în gospodăriile românilor. Că altfel, dacă o ţinem tot aşa, în scurt timp o să mâncăm coliva micului producător. Şi aia fără gust, făcută din arpacaş din import.

Domnu’ Arafat, dacă îi punem mască la porc, îl spălăm minim 20 de secunde pe copite şi ne distaţăm social de el, putem să-l tăiem?