Născut la 21 mai 1880 la București dintr-o familie provenită din Târgu Cărbunești și trecut în neființă la 14 iulie 1967, Ion N. Theodorescu, alias Tudor Arghezi, deschide sau ar trebui să deschidă, grație dimensiunii sale culturale, orice început de vară (literară). Iată-l pomenit mai jos, întrunul dintre cele mai strălucite portrete ale criticii românești!

Patriarh răspopit al literaturii noastre și singurul poet român înmormântat cu onoruri de șef de stat, Tudor Arghezi a împlinit în ultima săptămână a acestei primăveri abia trecute 139 de ani.

Tatăl mondializatului Eli Lotar și al personajelor din Cartea cu jucării (de departe cel mai bun scriitor autohton al paternității domestice), nașul literar și descoperitorul lui Urmuz, și-a întemeiat reședința și domeniul idilic de la Mărțișor între Cimitirul Bellu și Închisoarea Văcărești. Prieten și afin „gorjean” al lui Brâncuși, pupilul lui Macedonski a rămas, toată viața, atașat de comilitonii Cocea și Galaction, iar lui Al. Bogdan-Pitești i-a păstrat veșnică recunoștință - apreciază criticul Paul Cernat.

A debutat la 47 de ani

Proprietarul papagalului Coco și directorul celei mai influente reviste liliputane, Bilete de papagal, unde s-a afirmat floarea cea vestită a ultramodernismului poetic interbelic, Ion N. Theodorescu a fost (și) un rival al lui Ion Barbu (inclusiv în pasiunea pentru câini, a făcut din flocosul Zdreanță - 1942-1958 - cel mai popular câine al literaturii române). Poet, prozator, pamfletar și tabletist de superclasă, maestru al potrivirii cuvintelor și sabotor al tuturor clieșeelor, a fost, de la început, și un mare prieten al radioului public, genitor al unei „radioestetici” de uz personal - evidențiază Paul Cernat.

Arghezi a debutat editorial la 47 de ani cu un „Testament” (după un debut efectiv la 16 ani) și a excelat, deopotrivă, în apocaliptic și miniatural, în blesteme lirice și giumbușlucuri artizanale. E. Lovinescu, care l-a privit multă vreme chiorâș și pe la al cărui cenaclu n-a trecut din ambiț, a avut în el un concurent inclasabil în lansarea de tineri poeți. Toate „partidele” literare, de la moderniști și tradiționaliști la avangardiști și... restul, l-au revendicat, dar nu s-a „dat”, cu adevărat, pe mâna nimănui.

Canonizat de amicul Dej

Galopul de cuvinte nu l-a făcut pe Paul Cernat să-și piardă suflul: „Nicolae Iorga, eliberatorul său din 1919, l-a vrut băgat la pușcărie, dar Carol al IIlea (curtat de Tudor Arghezi) l-a salvat. „Colaboraționist” filogerman în Primul Război Mondial, a ajuns prizonier în lagăr în cel de-al Doilea Război Mondial din cauza antinazismului din pamfletul Baroane!; ulterior, poetul ținut în carantină de staliniști - ca „poet putrefact” - timp de 6 ani, va fi recuperat și canonizat ca nimeni altul de vechiul amic Dej”.

Ultimele tușe cernatiene: „La adânci bătrânețe, Arghezi a devenit cel mai popular personaj de bancuri cu scriitori. Greu traductibil, baudelairianul-swiftianul ieșit din mantaua lui Dosoftei și Anton Pann a smuls, totuși, un Premiu Herder pe ultima sută de metri. Prin anul 2000, a intrat chiar și în versurile hip hop-ului autohton. «Singur și pieziș», versatil cât încape, cinic și sceptic universal din idealism contrariat, maestru suprem al «scrisului pe dedesubt» încă din timpul uceniciei sale de călugăr la Cernica, l-a făcut pe un scriitor de top (nu spui cine, persoană importantă) să afirme că «pe lângă el, suntem toți niște puțoi obraznici». Subscriu”.

Arghezi „secret”

În arhiva de la Arad a lui Baruțiu și Doina Arghezi există un număr dificil calculabil de poeme inedite a căror editare ar fi, apreciază Paul Cernat, mai mult decât un eveniment. „Câte lucruri ar mai fi de adăugat despre un Arghezi «secret», canonic și anticanonic, oficial și subversiv, clerical și anticlerical, filo- și antigerman, anti- și filocomunist, tradiționalist și (ultra)modernist, maestru al literaturii carcerale precomuniste și al literaturii esopice, artist incomparabil al copilăriei, paternității, bătrâneții și universului animalier!”, se entuziasmează Cernat.

Viață de roman

Și pe bună dreptate, pentru că viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună cu soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de roman, Arghezi fiind, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu. Interesant, nu?

 

S-a întreținut singur de la 11 ani

Ion N. Theodorescu a avut o copilărie nefericită, dovadă propriile dezvăluiri: „Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. De la vârsta de 11 ani, viitorul poet este obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. A urmat gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani, s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.

Muncitor la fabrica de zahăr

În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi. Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant, la o fabrică de zahăr din Chitila.

 

Călugărul Iosif lasă grea o profesoară

La 19 ani, adolescentul Ion Theodorescu se îndrăgosteștelulea, dar și trăiește, în scurt timp, drama vieții. Îi moare iubita, iar poetul aproape că-și pierde mințile. Încearcă să-şi caute alinarea închinându-și zilele lui Dumnezeu. Astfel, în perioada 1900 - 1904, tânărul se călugăreşte la Mănăstirea Cer nica, sub nu mele Iosif. Totuşi, în acei ani în care căuta împlinirea prin credinţă, Arghezi are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

Cinci ani de hoinăreală

Autorităţile bisericeşti l-au etichetat drept un călugăr care a încălcat canoanele... Clar, Arghezi a fost dintotdeauna un personaj greu de înregimentat! În 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg - unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.