Plecarea lui Moise Guran din presă pentru a intra în politică i-a dat lui Vlad Petreanu prilejul de a reaminti destinul tuturor jurnaliștilor din ultima vreme care au devenit politicieni.

Citez:| „Teo Trandafir. Eugen Șerbănescu. Ilie Șerbănescu. Ionuț Popescu. Radu Mazăre. Robert Turcescu. Gabriela Firea. Dan Diaconescu. Cristina Țopescu. Or mai fi? Lista jurnaliștilor care au dat gazetăria pe politică e, cu siguranță, mai lungă de-atît, dar pe mulți i-am uitat de tot. Toți aceștia au intrat la un moment dat în politică pe valul propriei popularități. Drumurile celor mai mulți s-au închis mai devreme sau mai tîrziu – rău, ridicol, penal, anonim, mărunt, dezamăgitor. Cîțiva, doar, încă mai supraviețuiesc, sub un potop zilnic de scuipați și înjurături – ah, unde sînt acum vremurile bune de-altădat’, cînd erau citiți, priviți, ascultați – respectați?”

Chiar dacă nițel interesat, din evidente motive de publicitate electorală, tărăboiul iscat de intrarea lui Moise Guran în politică a relansat discuția despre destinul ziariștilor care au intrat în politică. După decembrie 1989 numărul politicienilor care au avut o cît de cîtă legătură cu presa a crescut de la un an la altul. Discuția despre ce-au făcut după intrarea în politică se referă la ziariștii vedetă și nu la ziariștii mai puțin cunoscuți care iau calea politicii de cele mai multe ori fără zarvă mediatică. În categoria politicienilor care sînt la bază ziariști se înscriu pe plan universal și nume celebre. Iată cîteva exemple de personalități ale politicii care la un moment dat au lucrat în presă:

Politicieni care au fost jurnaliști:

Benito Mussolini, jurnalist pentru ziarul La voce si Avanti!; Georges Clemenceau, prim ministru al Franței, corespondentul din America al ziarului parizian „Le Temps”, Winston Churchill, corespondent de război pentru Daily Telegraph mai întîi și ulterior pentru Morning Post; Boris Johnson, prin ministru Marea Britanie, a fost corespondent la Bruxelles pentru The Daily Telegraph, redactor șef al revistei The Spectator; Sarah Palin, fost guvernator al statului Alaska, a fost comentator politic pentru Fox News.

Aceste cazuri trimit – repet – la condiția de fost jurnalist a unui politician. Spre deosebire de cazurile postdecembriste de la noi, cum ar fi cel al lui Robert Turcescu, Ilie Șerbănescu, Rareș Bogdan și mai nou Moise Guran, e vorba de jurnaliști care au devenit celebri ca politicieni. La vremea muncii lor de jurnaliști, ei n-au avut faimă ca vedete media, n-au intrat în conștiința opiniei publice în ipostază de jurnalist. Precizarea e de o importanță capitală pentru a înțelege de ce n-au avut vedetele noastre o carieră spectaculoasă după intrarea în politică. Tocmai condiția de vedetă le-a blocat cariera de politician. Înainte de a intra în politică un ziarist mai mult sau mai puțin cunoscut trebuie să știe că întreaga condiție anterioară nu-i e de nici un folos. Cîtă vreme ești jurnalist celebru, mai ales dacă practici ipostaza de moderator tv, politicienii, inclusiv liderii de partid, îţi fac curte, te stimează.

Lucru normal.

Pentru ei ești asemenea cronicarului pentru actori. În clipa cînd ai intrat pe teritoriul lor ești ca și ei. Asemenea unui cronicar de teatru care decide să joace pe scenă. Avantajele politicienilor vechi într-un partid față de novicele în partid care e ziaristul, oricît de vedetă ar fi el, sînt uriașe. Evident, ziaristul vedetă se așteaptă să fie tratat de colegi, de șefii de partid, mai departe, ca o vedetă, să fie prețuit, să fie promovat. Dacă nu beneficiază de înaltă protecție, precum Rareș Bogdan din partea lui Klaus Iohannis, ziaristul vedetă va încerca în chip dramatic condiția simplului membru de partid, a novicelui pe noul teren de întrecere.

Dar cel mai mare șoc pentru jurnalistul vedetă întrat în politică e dat de disciplina aparte din interiorul partidelor. În presă, chiar și cînd nu ești vedetă, șefii, chiar și patronii, te tratează cu o anume colegialitate. Dacă ești aducător de rating sau de tiraj, te bucuri de un anume respect. Nici vorbă de așa ceva într-un partid politic românesc. În partidele politice de la noi nu se cultivă meritocrația și pentru că, spre deosebire de alte domenii, presă, artă, sport, în politică e greu să dovedești rapid că ești indispensabil partidului. Cît despre relațiile de putere, acestea sînt dezvăluite cu talent de Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Nae Gheorghidiu, unul dintre personajele tipice lumii bune din interbelic, e membru al Partidului Naţional Liberal, condus de Ionel Brătianu. Camil Petrescu descrie scena în care cineva îi cere să-l vîre la liberali:

„Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-şi asigure viitorul politic.

– Fugi de-aici... Ce-s nebun? ... să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.

Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit şi pe urmă, ca un joc de scenă de bătrîn actor de provincie.

– Să duci oala de noapte a lui Brătianu? şi-l măsura mereu dispreţuitor, din cap pînă în picioare. Pe urmă cu mîndrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu duc pe-a lui Conu Alecu şi tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Şi în hohotele de rîs ale tuturor: Cum crezi tu? ... Ăsta-i partid serios, cu erarhie, mă, nu glumă”.

Regăsim scena, chiar dacă uşor ferchezuită, în eseul „C. Argetoianu diletant şi zeflemist”, publicat de Pamfil Şeicaru în „Carpaţii” nr. 13-14 mai 1956, reprodus în „Scrieri din exil”:

„Cînd Argetoianu a intrat în guvernul Brătianu, un partizan, profesorul de drept comercial Stoianovici, a venit agitat să-şi exprime nedumerirea şi chiar indignarea:

– Cum, coane Costică, de acum încolo vom duce oala de noapte a lui Brătianu?

– Pardon. Oala de noapte a lui Brătianu o voi duce eu, tu o vei purta pe a mea”.

Aşadar, Pamfil Şeicaru pune pe seama lui C. Argetoianu vorba cu oala de noapte. Să fie cinicul politician interbelic prototipul lui Nae Gheorghidiu? Greu de crezut. Mai lesne de presupus e că vorba circula la vremea respectivă prin cafenele, pentru a ilustra disciplina impusă PNL de Ionel Brătianu.

O astfel de disciplină e tipică tuturor partidelor românești postdecembriste. Cum poate trăi într-o asemenea disciplină un ziarist veritabil, a cărui esență constă tocmai în spiritul de independență?