Între transportoarele româneşti şi cele recent cumpărate din Elveţia, diferenţa dintre viaţă şi moarte este de doar două kilograme de explozibil.

Două kilograme de explozibil. Aceasta este cantitatea care poate să facă diferenţa între viaţă şi moarte pentru un soldat aflat în T77, vechiul transportor amfibiu blindat românesc, respectiv într-unul dintre noile TAB-uri Piranha, achiziţionate de curând de MAp şi prezentate public drept un fel de maşini salvatoare de vieţi. Cele două kilograme reprezintă însă o cantitate aproape neglijabilă, dat fiind faptul că talibanii folosesc dispozitive cu încărcături explozive de zeci de kilograme în faţa cărora blindajul cu care este dotat un Piranha nu are, matematic, nicio şansă în afară de cea oferită de Divinitate.

Plecate spre Afganistan în urmă cu o săptămână, primele şase transportoare blindate din lotul total de 31 care au fost contractate de la firma elveţiană Mowag reprezintă, pentru mulţi militari, speranţa că vor avea o protecţie semnificativ mai bună în lupta neconvenţională cu dispozitivele explozive improvizate folosite de talibani. Trei voci importante din Armată demontează însă miturile construite în jurul „Piranhiilor“, avertizând că diferenţele de blindaj şi de rezistenţă la explozie între TAB-urile noastre şi cele elveţiene nu sunt nici pe departe atât de mari încât vreun militar să se simtă invulnerabil în momentul în care va pleca în misiune îmbarcat într-un vehicul nou cumpărat. Un transportor, trei avertismente General locotenent Teodor Frunzeti, şeful Statului Major al Forţelor Terestre (SMFT): „Impresia că dacă trimitem Piranha nu mai moare nimeni e falsă. Nu există niciun transportor invulnerabil. Oamenii care ne atacă pe noi nu sunt nici ei proşti. Adună câte kilograme de explozibil e nevoie şi atâta pun“. Colonel Adrian Dimitriu, şeful Secţiei de înzestrare din SMFT: „TAB-ul 77 rezistă la 4 kg de explozibil, Piranha rezistă la 6 kilograme“. Locotenent Nicolae Grigore, rănit grav după ce TAB-ul în care se afla a fost aruncat în aer: „Dispozitivul pe care l-au folosit talibanii la incidentul nostru a avut echivalentul a 80 de kilograme de trotil. La o asemenea cantitate, niciun tanc n-ar fi rezistat“. Acestea sunt concluziile a trei reprezentanţi ai Armatei care cunosc TAB-urile din turelă până la trapa de evacuare. Toţi trei sunt de părere că statul român a luat o decizie bună atunci când a decis să plătească 45 de milioane de euro pentru achiziţionarea a 31 de transportoare Piranha, suma declarată public de MApN. În acelaşi timp, toţi trei spun că militarii din teatrele de operaţiuni ar trebui să ştie ce este adevăr şi ce este legendă în privinţa TAB-urilor elveţiene, despre performanţele cărora reprezentanţii Armatei au vorbit de fiecare dată când un soldat român şi-a pierdut viaţa în timp ce efectua misiuni pe „bătrânele“ T-77. Operaţiunea „Tunarea cu kevlar“

„NATO foloseşte o scară de evaluare a siguranţei transportoarelor pe cinci niveluri. Pe această scară, TAB-urile 77 sunt la nivelul 1, iar Piranha sunt la nivelul 2“, explică generalul locotenent Frunzeti în biroul său elegant de la SMFT. Dintr-o încăpere ceva mai modestă, situată în apropierea Statului Major, colonelul Dimitriu, unul dintre experţii care analizează achiziţiile Armatei din punct de vedere tehnic, confirmă, pentru EVZ, spusele lui Frunzeti. „Oricând este posibil, în funcţie de cantitatea de explozibil, ca o Piranha să treacă peste un dispozitiv improvizat şi să se întâmple la fel ca şi cu TAB-ul românesc, chiar dacă blindajul e ceva mai gros şi diferit prin compoziţia metalului“.

În momentul în care au analizat oferta Mowag, oficialii MAp au avut ocazia să compare concret grosimea blindajului Piranha cu cea a „dinozaurilor“ fabricaţi în România la începutul anilor ’80. Privite în valoare absolută, cifrele sugerează clar nivelul superior al TAB-ului elveţian: grosimea plăcilor frontale este de 3 cm (faţă de 8 mm la cele autohtone), a celor laterale de 1,5 cm (faţă de 6 mm), iar a celor amplasate în zona podelei de 1,5 mm (faţă de doar 4 mm). Când au terminat, însă, calculele teoretice, specialiştii din Armată şi-au dat seama că valorile duble sau triple nu sunt suficiente, astfel încât, la propunerea generalului locotenent Frunzeti, oficialii din minister au decis că şi noile achiziţii trebuie „tunate“, prin instalarea unor plăci suplimentare de kevlar - cu un cost estimat la 100.000 de euro pentru fiecare transportor.

O soluţie oarecum de urgenţă, şi acceptată chiar dacă anulează una dintre calităţile esenţiale ale unui transportor amfibiu blindat: „Am considerat că e nevoie de o protecţie suplimentară. După ce montăm toate astea, nu vor mai putea să plutească, dar în Afganistan nu este nevoie să plutească“, ne-a explicat Frunzeti. Instalarea straturilor de kevlar (un material folosit şi la vestele antiglonţ sau la căştile militare) va începe însă abia peste câteva luni. „Nu montăm pe toate, ci doar pe cele pe care le vom trimite în teatre, pentru că dacă în România - Doamne fereşte! - va fi război, va fi nevoie să plutească“, precizează Frunzeti. În comparaţia dintre Piranha şi T-77, blindajul nu este singurul element care contează.

Colonelul Dimitriu ne atrage atenţia că între cele două tipuri de vehicule există diferenţe importante, care merg până la cele mai mici detalii. „Sunt vehicule din generaţii total diferite şi există foarte multe detalii care oferă superioritate celor elveţiene. De exemplu, centuri de protecţie. TAB-ul 77 nu are, iar soldaţii stau cu picioarele sprijinite de podea - ceea ce este riscant, pentru că în momentul unei explozii pot muri din cauza undei de şoc propagate prin podea care poate provoca leziuni interne.

Piranha are şi centuri de protecţie, iar scaunele pe care stau soldaţii sunt suspendate de plafon, astfel încât ei nu ating podeaua cu picioarele“. De menţionat că, în urmă cu doar două săptămâni, un militar român şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru au fost răniţi tocmai pentru că TAB-ul cu care patrulau în Afganistan s-a răsturnat după ce a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat, iar soldaţii nu au avut centuri de protecţie.   „Ca într-un joc pe calculator“ O altă diferenţă esenţială provine din amplasarea şi felul în care este manevrat armamentul. „La T77, mitralierele sunt dispuse într-o turelă rotativă, care se roteşte împreună cu trăgătorul, deci ocupă spaţiu interior. Trăgă- torul are capul în turelă cu sistemul de ochire optic şi sistemul de acţionare manual. La Piranha, turela este telecomandată, adică trăgătorul rămâne în poziţie fixă în interiorul transportorului. Stă pe scaunul lui, în faţa unui „display“ pe care vede camera de luat vederi amplasată pe turelă.   Acţionează mitraliera printr-un joy-stick, cam ca întrun joc de calculator. TAB-ul elveţian are, în plus, şi GPS“, spune Dimitriu. Un alt detaliu pe care colonelul inginer îl remarcă ţine, în primul rând, de confortul soldaţilor: „Piranha are aer condiţionat din fabricaţie. Şi TAB-urile noastre au acum, însă aparatele au fost instalate abia de curând şi funcţionează cam ca orice lucru aşezat artificial“.

CONCLUZIA UNUI EROU „Se moare şi în TAB-urile noastre, se moare şi în Piranha“ Povestea locotenentului Nicolae Grigore pare desprinsă nu doar dintr-un film, ci din două genuri de pelicule consacrate la Hollywood: unul despre visuri, americane sau de aiurea, devenite realitate, şi celălalt despre secunda de eroism care îţi curmă viaţa sau ţi-o schimbă definitiv. De origine din Slatina, Grigore, în vârstă de 27 de ani, şi-a dorit dintotdeauna să fie militar şi a păstrat loc în raniţă nu neapărat pentru bastonul de mareşal, ci pentru trese, stele şi medalii.

Prima decoraţie, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de cavaler, a obţinut-o anul trecut, din mâna preşedintelui Băsescu. Drumul către plăcuţa atât de valoroasă pentru un militar a trecut însă prin munţii din Afganistan, prin blindajul distrus al unui TAB românesc şi prin ochii subordonaţilor din plutonul pe care îl conducea. Atunci a privit cum moare unul dintre ei, soldatul Aurel Marcu. Chiar dacă şi el era rănit grav şi pierdea sânge, Grigore s-a încăpă- ţânat să nu leşine până când nu a terminat de coordonat amplasarea soldaţilor rămaşi în viaţă în dispozitivul de siguranţă şi a luat legătura cu aliaţii americani aflaţi la câteva sute de metri.

„Eram rănit la umăr, torace, aveam arsuri de gradul 3 pe zona abdomenului, schije în picior, în braţe, în gât. După 25 de minute am intrat în şoc, dar nu mi-am pierdut cunoştinta. Era responsabilitatea mea să-mi conduc plutonul. Văzusem că am pierdut un om şi, dacă nu-mi duceam responsabilitatea până la capăt, riscam să pierd şi alţi oameni“, povesteşte el, privit cu admiraţie de soţie şi de fetiţa în vârstă de un an şi trei luni.

În sufrageria apartamentului modest din Buzău, un corp întreg de bibliotecă este plin de fotografii, medalii (inclusiv una oferită de NATO, denumită „non article 5“) şi diplome. Grigore se pregăteşte să plece într-o nouă misiune - probabil în Kosovo. Nici măcar nu este prima după incidentul din Afganistan. La doar trei săptămâni după explozia TAB-ului, el a revenit la plutonul pe care îl condusese şi care nu a acceptat alt lider. A revenit şi la TAB-urile „antice“ româneşti, cu un fel de stoicism de supravieţuire: „Se moare în ele, într-adevăr, dar se moare în orice alt vehicul. Se moare şi în tanc, care e o maşină super-blindată, nici nu se compară cu TAB 77 sau cu Piranha“.

EROU. Nicolae Grigore îşi priveşte acum fetiţa şi medaliile, după ce a văzut moartea cu ochii într-un TAB aruncat în aer de talibanii afgani PĂRERE Confortul, ultima grijă a soldaţilor

Câte dintre detaliile care arată foarte bine în „cartea tehnică“ fac însă o diferenţă esenţială în misiunile de luptă? Locotenentul Nicolae Grigore, decorat de preşedintele Băsescu pentru că a continuat să-şi coordoneze soldaţii chiar dacă era rănit grav după ce TAB-ul său fusese aruncat în aer, este rezervat:

„Chiar dacă ar avea curele de protecţie, eu probabil nu aş da ordin să le poarte decât eventual atunci când TAB-ul se află în zone sigure, cum este autostrada. În aproape toate procedurile noastre, oamenii trebuie să aibă o mobilitate maximă. Dacă se întâmplă o ambuscadă, ei trebuie să debarce într-un timp scurt şi atunci nu trebuie să poarte centuri de siguranţă“. Cât despre confortul soldaţilor, Grigore dă de înţeles că aceasta este ultima preocupare a unui militar plecat în misiune de luptă: „Rareori mam gândit că transpir sau că mi-e cald. Eram toţi concentraţi pe faptul că suntem în misiune în teatrul de operaţii.“

Teodor Frunzeti general-locotenent, şeful Statului Major al Forţelor Terestre: "Impresia că dacă trimitem Piranha nu mai moare nimeni e falsă. Oamenii care ne atacă nu sunt proşti. Adună câte kilograme de explozibil e nevoie şi atâta pun."