Dan Andronic, jurnalist. sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Pensionarea magistraților, de fapt o nouă încercare de modificarea legislației, a stârnit un nou val de proteste. Pro și Contra.
Ministrul Justiției spunea ieri că actuala guvernare își propune să combine principiile justiției sociale cu respectarea condițiilor necesare pentru accesarea fondurilor europene. Asumare marcată printr-un jalon al PNRR. Având ca obiectiv principal uniformizarea vârstei de pensionare în întreg sistemul public.
Eu cred că o adevărata propunere trebuie să combine echilibrul și cooperarea loială între puterile Statului, pentru a scoate țara din impas.
Să o spunem limpede din start: suntem într-o criză generată de o lipsă de strategie și dialog. De mai mulți ani, în disputa pe salarizare și pensii din justiție, magistrații au împins limitele și au speculat hibele normative. Iar Guvernul a răspuns prin forță, prin proiecte precipitate și retorică moralizatoare.
Pensionarea magistraților și pierderea încrederii
Din ciocnirea aceasta nu rezultă, deocamdată, niciun câștig bugetar măsurabil. În schimb, se pierde capitalul cel mai greu de construit: încrederea dintre puterea judecătorească și Executiv, sudată cu greu în mai bine de un deceniu și risipită în câteva săptămâni.
Independența justiției nu este o licență pentru escaladare continuă, după cum legitimitatea electorală nu e cec în alb pentru rescrierea regulilor „la cald”. Cele două principii — autonomia funcțională și predictibilitatea bugetară — trebuie judecate împreună. Când una devine mai importantă decât cealaltă, se rupe ceva greu de refăcut: contractul instituțional din Stat.
În locul unei conversații reci, cu cifre și metodă — grile, sporuri, baze de calcul, traiectorii tranzitorii — am asistat la un duel de simboluri. „Privilegii” versus „tăieri”, în care matematica dispare și resentimentul crește.
România arată ca un stat nefuncțional
Mai grav decât zgomotul este însă pierderea „canalului scurt”: firul tehnic dintre MJ, Finanțe, CSM, instanțe. Fără el, fiecare virgulă legislativă devine suspiciune, iar fiecare ajustare — pretext de blocaj. Blocajul costă: dosare amânate, planificare bugetară în ceață, capital politic tocat.
Semnalul transmis în exterior este exact cel de care România nu are nevoie: stat nefuncțional, cu reguli care se schimbă pe repede-înainte și se contestă imediat. Investitorul nu e moralist, e pragmatic; îl interesează stabilitatea regulii și capacitatea administrației de a-și executa propriile legi.
Un conflict prelungit între puteri pe o politică atât de bazală precum remunerația publică ridică discret prima de risc: nimeni nu închide fabrica mâine, dar toată lumea reevaluează costul României.
Ieșirea începe cu schimbarea metodei privind pensionarea, nu cu înăsprirea tonului
Avem nevoie de un armistițiu al declarațiilor și de un calendar public, urmat de un grup mixt, cu mandat clar, care să cartografieze inechitățile din grile, să modeleze actuarial scenariile de pensionare și să publice, cu ipoteze transparente, impactul bugetar — atât pe cash, cât și pe angajamente viitoare. Apoi, firele trebuie despărțite cu grijă.
La pensionarea oricui, regulile trebuie stabilite pe o traiectorie previzibilă. Cu contributivitate sporită, vârstă și vechime așezate într-o tranziție de câțiva ani, un plafon inteligibil și o clauză de stabilitate care să interzică noi modificări imediat după adoptare. La salarii, grilele trebuie decomprimate, sporurile transparentizate, iar elementele litigioase scoase din baza de calcul a pensiilor, pentru a înceta cercul vicios al excepțiilor perpetue.
Toate acestea au sens doar dacă sunt dublate de un angajament public minim între Președinte, Guvern și CSM: fără ordonanțe de urgență pe salarizare și pensii pentru o perioadă rezonabilă,. Dar și fără forme de protest care paralizează instanțele și cu arbitraj constituțional rezervat chestiunilor punctuale, nu întregilor pachete.
Nu avem nevoie de o tabără „învingătoare”, ci de un stat care funcționează
Conflictul privind pensionarea magistraților nu înseamnă doar o bătaie de cap vremelnică. Suntem la un pas să pierdem avantajelor strategice dobândite în plan european. Avantaje venite după atingerea obiectivului ridicării MCV acum trei ani.
Respectul datorat judecătorilor și datoria Executivului de a ține bugetul în echilibru nu sunt obiective antagonice. Asta dacă renunțăm la logica represaliilor și acceptăm disciplina metodelor.
Altminteri vom continua să câștigăm bătălii simbolice și să pierdem războiul încrederii. Singurul care, în cele din urmă, se plătește în bani adevărați.
