IL GIORNALE: (Italia). Invitația lansată de Shaun King - scriitor, activist de extremă stânga și unul dintre liderii mişcării Black Lives Matter - adepților săi, de a distruge simboluri religioase precum statuile lui Isus deoarece reprezintă „o formă de supremație albă” și „propagandă rasistă”, ne face să ne întoarcem cu multe secole în timp, până la cei mai negri ani ai creștinismul.

De-a lungul istoriei, creștinii au fost nevoiți să lupte cu iconoclasmul în numeroase rânduri, încă din secolul al VIII-lea, când în Imperiul Bizantin s-a răspândit o mișcare iconoclastică care promova distrugerea icoanelor, acuzându-i pe cei ce venerau imagini sacre de idolatrie.

Aceasta a generat o ciocnire violentă între creștini cu consecințe materiale grave, cum ar fi distrugerea a mii de reprezentări religioase, de valoare nu numai spirituală, ci și artistică. În realitate, în spatele furiei iconoclastice, se ascundeau motive politice dictate de dorinţa împăraților bizantini de a prelua controlul teritoriilor aflate în mâinile călugărilor.

Câteva secole mai târziu, iconoclasmul a reapărut odată cu calvinismul și puritanismul, copiii reformei protestante, care au dus la distrugerea a numeroase statui și imagini sacre în bisericile din Europa de Nord care acum, nu mai sunt catolice.

Imposibilitatea de a înfățișa imagini sacre este tipică religiei islamice care interzice reprezentarea lui Mohamed, dar nu are nicio legătură cu istoria creștină, în special cu cea catolică, ortodoxă și armenească, care face din cultul imaginilor sacre propria prerogativă. Nu este o coincidență faptul că - după cum explică Maria Bettetini în cartea „Distrugerea trecutului. Iconoclasmul de la Islam la Isis"- Califatul islamic a devenit a devenit el însuși protagonistul episoadelor de distrugere a patrimoniului artistic și cultural din teritoriile controlate.

Cine ar fi crezut că, după secole de războaie împotriva creștinilor și a lăcașurilor de cult, după ce a supraviețuit cenzurii regimurilor comuniste şi imposibilităţii de a-și mărturisi credința în mod liber încă în multe zone ale lumii (Orientul Mijlociu, China sau părți din Africa), creștinii ar trebui să asiste la distrugerea simbolurilor lor în locuri care reprezintă leagănul creștinismului, precum Italia, Europa și, în general, Occidentul? Şi totuşi, e ceea ce se întâmplă în aceste zile, nu numai prin distrugerea statuii lui San Junipero Serra, ci prin elaborarea unui plan mai amplu care prevede eliminarea oricărui simbol sau imagine care ar putea face referire la creștinism.

Episoadele se succed atât în Statele Unite, cât şi în Marea Britanie, unde apare cererea de a elimina din onorurile atribuite diplomaților de către regină, imaginea Sfântului Arhanghel Mihail în timp ce-l zdrobeşte pe Satana, deoarece, potrivit celor care au promovat cenzura, imaginea amintește de uciderea lui George Floyd.

Ne confruntăm cu un atac împotriva tuturor formelor de identitate europeană și occidentală și, după furia iconoclastică care în ultimele zile s-a abătut asupra exploratorilor, politicienilor și jurnaliștilor, mișcarea de protest îşi ridică standardele, concentrându-se pe simbolurile religioase, evident creștine.

Ideea este aceasta: în ce măsură suntem dispuși să ascundem, să ne negăm identitatea? Ce trebuie să se întâmple pentru ca instituțiile și cetățenii europeni și americani să pună capăt acestei derive periculoase a cenzurii? Cine ne spune că următoarea țintă nu vor fi Bisericile care au fost deja vandalizate în trecut, chiar în apropiata Franță?

Cu toate acestea, există o diferență între actuala furie iconoclastică și ceea ce s-a întâmplat în secolele trecute, o diferenţa care o face deosebit de periculoasă; astăzi trăim într-o societate din ce în ce mai secularizată, unde gândirea iluministă, în sensul ei iacobin, a pătruns în mentalitatea comună.

Chiar dacă creștinii sunt obișnuiți cu o istorie milenară de atacuri, perioada actuală este una dintre cele mai întunecate pentru cultura noastră, care este atacată atât de ideologia liberală, cât și de cea globalistă și de nebunia corectitudinii politice susținută cu pasivitate de mulți cetățeni care nu își dau seama de drumul din ce în ce mai periculos pe care am început să-l parcurgem. (Rador)