Nu i-a cerut nimeni președintelui Klaus Iohannis să-și rupă hainele de pe el, să cadă peste capacul coșciugelor celor dispăruți în incendiul de la Matei Balș și apoi, când groparii aruncă prima lopată de pământ, să jure cruntă răzbunare.

Pacientul Nusecade, decedat în incendiul de la Matei Balș. Nu i-a cerut nici să convoace CSAT în miez de noapte sau să adune miniștrii la ceas de seară la ușa Cotroceniului. Nici nu a vrut cineva să îl vadă pe președinte infiltrat printre criminaliști, căutând cu lupa urmele lăsate de focul criminal.

Cei care au sărit în apărarea domniei sale pentru escapada de weekend la schi au reproșat taberei adverse că se așteaptă de la un președinte să se implice. Și să rezolve toate problemele nației, să participe la bucurii și necazuri. Precum un văr îndepărtat pe care-l găsești doar când ai nevoie de un dar în plus la nuntă sau de un ajutor de înmormântare.

Las la o parte faptul că atâta timp cât ai participat la doliul de la dezastrul din Colectiv, ai identificat verbal vinovații pentru tragedia din Piatra Neamț, ai convocat miniștri și responsabili, arătând că la tine în birou se iau decizii legate de pandemie, de vaccinare sau de viața economică, făcând mereu conferințe de presă în care să anunți măsurile stabilite, trebuie să te aștepți ca oamenii să te perceapă drept sursa soluțiilor sau măcar gazda zbaterii pentru găsirea lor.

De data asta, în cazul dramei de la Matei Balș, nimeni nu i-a cerut nimic președintelui. Cred că nici măcar gesturi din seria ipocrit-politicianiste, cum e pelerinajul cu candele aprinse la zidul spitalului devenit loc al crimei sau depunerea de coroane de flori. Oamenii sunt sătui de astfel de manifestări care nu aduc schimbări decât în scorurile electorale.

Pacientul Nusecade, decedat în incendiul de la Matei Balș

Evident, rolul politicianului nu e de a fi vocea a treia în corul bocitoarelor, nici de a seconda țârcovnicul la slujba de pomenire, cei mai mulți fac aceste gesturi tocmai pentru că nu știu ce altceva pot face pentru a stinge un focar de durere și atunci își maschează neputința prin fețele cernite de doliu.

Ce a deranjat la gestul lui Klaus Iohannis nu a fost că nu a căzut, ca în alte dăți, în capcana populismului-bocitor, ci că nu a respectat câteva reguli simple pe care, noi ceilalți, muritorii de rând, le cunoaștem încă de când eram mici.

Ele se încadrează în setul de reguli ”nusecade”, cu care plecăm de acasă din copilărie spre maturitate.

De principiu ele sunt acele lucruri la care copilul întreabă ”dar de ce să nu fac așa?”, iar mama sau bunica îi răspund că ”nu se cade”. După ”nusecade” nu urmează nicio explicație, le luăm ca un dat și le respectăm sau nu, în funcție de cât respect avem pentru cei mai în vârstă.

Nu se cade să faci un chef într-un bloc sau pe o stradă de case unde e o familie proaspăt îndoliată, chiar dacă nu erai apropiat al celui dispărut.

Nu se cade să arunci confetti la o înmormântare. Ele nu sunt lucruri ilegale sau imorale, nici măcar nu îngrașă, sunt niște convenții sociale.

”Nu se cade” astea sunt tot mai puține, odată cu trecerea timpului și cu dărâmarea a tot mai multe bariere și convenții sociale. Listele, cândva interminabile, de lucruri pe care nu se cade să le faci suferă zilnic modificări, multe dispar. Asemenea pacienților unui azil de bătrâni, altele noi apar, dictate de tot felul de reguli. Uite un exemplu: nu da like pe Facebook la o postare care anunță un deces! De ce? Nu se cade!

Acum, în incendiul de la Matei Balș a murit și ”nu se cade ca un oficial al unei țări care poate ar trebui să declare doliu național să fie filmat radiind de fericire”. Apare, însă, la orizont și una nouă: „nu se cade să critici un președinte”.