Se vorbește din ce în ce mai des despre suveranism, curentul care pare că s-a dezvoltat și a luat amploare în Europa. Potrivit unui intelectual din ”elita băsistă”, decanului Facultății de Științe Politice din București, suveranismul este în acest moment „opoziția față de Uniunea Europeană”. ”Suveranismul, pe scurt, - spune d-sa, este o doctrină improvizată în diverse state membre de către cei care sunt adversari radicali ai Uniunii, sunt nemulțumiți că au intrat în UE, și-ar dori să plece”.

Nu știu de unde, din ce analize a reușit acest domn băsist să concluzioneze că suveraniștii și-ar dori ieșirea din Uniunea Europeană. Mai degrabă, așa cum am văzut eu, aceștia își doresc mai mult să-și ocupe un loc egal cu al celorlalte țări în această Uniune. Să nu mai fie tratați ”de sus”, ca niște slugi. Așa cum o stipulează Tratatul de Aderare. Sigur, băsiștii cocoțați acum în diferite funcții politice și administrative, în afară de faptul că au uitat complet de trecutul lor de slugi, înceracă și o dezinformare groasă, amestecând totul într-un fel de ciorbă naționalistă și afirmând că părăsirea Uniunii Europene ar fi esența suveranismului românesc, în jurul căreia s-ar aduna, dacă ar fi să se adune, naționalismul și suveranismul, în întregul lui. Îl mai așează în această ”fotografie” trucată și pe liderul AUR, ca pe o sperietoare care ar întruchipa chiar centrul suveranismului din țara noastră. O idee falsă, fără nici un dram de adevăr în ea. Fiindcă ideea de suveranitate, de demnitate a poporului Român exista și înainte de George Simion și de partidul lui. O spune recent marele romancier Nicolae Breban.  ”După ce am stat 18 secole lipiţi de trei imperii profund antagonice – moldovenii, la tătari şi la ruşi, muntenii – la turci, iar noi, ardelenii, sub austrieci şi grofii unguri, ne-am pomenit deodată ca-n visurile cele mai zănatice ale băieţilor ăstora dezordonaţi de pe la Viena, Slavici, Eminescu şi ceilalţi, care în 1871 mergeau la Putna să stea la mormântul lui Ştefan. N-a bănuit nimeni că, după foarte puţin timp ne vom trezi proprietari ai unei ţări de o bogăţie şi de o armonie splendidă, căreia nici până azi nu credem că îi suntem stăpâni.  Există și azi o neîncredere de care s-au îmbolnăvit şi tinerii după revoluţia din ’89, că am putea fi stăpânii propriului destin.  El crede că furia tinerilor faţă de omul politic ar trebui s-o îndrepte mai ales spre ei înşişi. Ei pleacă, în loc să rămână în ţară şi să construiască România. Cine să o facă, dacă nu ei, tinerii? Unamuno spunea că, dacă eşti un om slab, dai vina pe alţii, dar dacă eşti un om puternic, întreabă-te ce ai făcut tu”. Poate că suveraniștii pe care băsistul din fruntea facultății de Științe Politice nu-i vede, s-au săturat să fie tratați ca popor de mâna a treia. Poate că suveraniștii din România nu vor să plece din U.E., dar s-au săturat să fie slugi cuminți și să le facă cadou contracte bănoase Olandezilor, ca aceștia să ne scuipe direct în față, poate că s-au săturat să voteze supuși intrarea Suediei în NATO, ca acum aceștia să ne scuipe și ei, ca pe niște milogi ce suntem, apostrofându-ne că am fi un pericol pentru siguranța lor, dacă am intra în spațiul Schengen… Poate suveraniștii Români  vor să rămână în U.E.,  dar s-or fi săturat să se facă a nu vedea cum Ungaria, care este o "dictatură", este de mult și în Schengen, și în NATO și în OECD și are și vize SUA… Sau poate s-o fi săturat să susțină umili combaterea încălzirii globale,  propaganda deșănțată a politicianismului  și oengismului sorosist actual, susținut de mai marii ce vin la întruniri cu sute de avioane private și care s-au întors împotriva prosperității pe care, vezi Doamne, voiau să o apere. Poate vor să-și mai facă Cruce și să pupe icoane, să-și crească copiii - băieți sau fete -, în spiritul tradițiilor moștenite de la înaintași și să facă parte din Europa al cărei pilon de bază a fost și este Sfânta Scriptură, nu din cea a neomarxismului deșănțat. Dar nu mă miră deloc atitudinea băsiștilor. Au în sânge adulația grețoasă și linsul în cur, atitudinea de milog supus,  de  lepre cu școală și (uneori) talent, dar sunt cu totul lipsiți de caracter. Au uitat pe cine au servit, și ce s-a întâmplat cu România în timp ce ei se înghesuiau în aeronava prezidențială, care îi ducea la un șpriț și la un sfat de taină cu marele turnător scelerat, într-o stațiune de pe litoralul Mării Negre… Noroc că le mai aduce aminte câte o voce cinstită. Cum e cea a scriitorului Ioan Simuț, în ziarul Crișana: ” Elitele lui Băsescu (…)  fac șarje de cavalerie, dovedindu-și eroismul anticomunist și antisocialist. Stânga le pute. Pomădează dreapta cu toate alifiile. Așa pot fi recunoscuți azi: nu sunt deloc democrați. Ca toți elitiștii. Dar slăvesc democrația... cu iz de băsism. Un elitist, dacă e veritabil, adică radical reacționar în convingerile lui, nu are cum să fie democrat decât prin ipocrizie. Singurul legitim e individualismul. Spiritul colectiv e o calamitate. Nici liberalismul nu-l satisface pe elitist, pentru că nu agreează concurența și modernitatea. El este prin excelență conservator. Elita se autoproclamă elită, nu este aleasă de popor ci de divinitate. Ar fi absurd să fie democratică, în raport cu propriile credințe blocate în aristocratism. Elitist pre elitist scarpină. (…) Sunt viteji luptători împotriva comunismului, fără antecedente remarcabile în vremea lui Ceaușescu, adică sunt anticomuniști postcomuniști, ca japonezul uitat în tranșee după terminarea războiului…” Oricum, și la capitolul acesta, tor săracul Orwell ne lămurește. Fiindcă totul se petrece CU NOI, SUB OCHII NOȘTRI. CU VOIA NOASTRĂ. ”Problema e că sîntem cu toții capabili să credem lucruri pe care le știm neadevărate, pentru ca, apoi, cînd se dovedște că am greșit, să deformăm fără jenă faptele, pentru a arăta că am avut dreptate. Mental, e posibil să continuăm acest proces pentru o perioadă nedefinită: singura infirmare vine, mai devreme sau mai tîrziu, o dată ce una din ideile noastre false se izbește de o realitate dură, de obicei pe cîmpul de luptă” (In Front Of Your Nose – Tribune, 22 martie 1946) În același text, Orwell numește acest dar nenorocit ”schizofrenie” sau ”capacitatea de a accepta și lucra simultan cu două convingeri care se anulează reciproc”. Și atunci, nu ne mai rămâne nimic de făcut. Sau, poate, un singur lucru. Acela pe care ni-l doresc elitele băsiste, care tremură ca nu cumva șefilor europei, niciodată aleși de la Bruxelles, să nu le scadă puterea asupra noastră. N-ar fi impresionați decât dacă, am semăna cu acel cerșetor pe care îl descria Manguel, într-un metrou parizian, sau poate nici atunci: ”Odată, când citeam în metroul de la Paris, un cerșetor care își recita din vagon în vagon obișnuita litanie - Mesdames et messieurs, scuzați-mă că vă deranjez etc., etc. -, a aruncat brusc ziarele cu care era acoperit și care îi justificau cerșitul și a strigat la noi: Uitați-vă la mine! Nu vreau decât asta, să vă uitați la mine! Sunt și eu o ființă umană, pentru Dumnezeu! Priviți-mă, nenorociților, sub hainele astea de iarnă ale voastre, toți sunteți ca mine!”