Omul nou distruge România. De la rușii „vechiomarxiști”, la politicienii români neomarxizați. Moartea PNL prin strangulare.

A sosit momentul ca fostul cel mai vechi partid european, al Brătienilor, să-și dea obștescul sfârșit nu din cauza trădărilor, ci fiindcă a fost ucis de cuțitele lungi ale slugilor mizeriei umane - sceleratul Traian Băsescu, iar în timpul cel de pe urmă, în care PNL horcăia, deja, cu spume de sânge la gură, a fost strangulat mișelește de neomarxiștii lui Bolojan, Veștea, Ciucu și  ”adoptații” Dragoș Pâslaru  și Cioloș - oamenii noi”, ai neo-sexo-marxiștilor oengiști, care au penetrat  acum aproape toată viața politică a României.

Nu știu dacă am voie să fac apel la literatura rusă. Dar în literatura rusă a secolului XX, au existat scriitori care au spus adevărul în problema a ceeace se profila a fi ”omul nou” . Unii în șoaptă, alții au murit pentru el și câțiva au râs. Dar râsul lor n-a fost niciodată vesel. A fost ironic, înțelept și profund amar. Printre aceștia, Mihail Bulgakov și Aleksandr Zinoviev ocupă un loc aparte: unul a radiografiat absurdul prin metaforă și parabolă, celălalt a făcut-o cu bisturiul logicii și satirei integrale.

Fiecare, în felul său, a scris o comedie a dezastrului uman în epoca ”omului nou”  sovietic — o farsă care începe cu idealuri și sfârșește în monstruozități domestice. Cea mai mizerabilă monstruozitate, de care n-am scăpat nici azi a fost apariția ”omului nou”, de sorginte marxistă. Vechio-marxistă, mai bine-zis.

În „Inimă de câine”, Bulgakov transformă un câine vagabond într-un om. Dar nu într-un om obișnuit, ci într-o brută care vorbește lozinci, cere drepturi, bea cu poftă și se impune prin tupeu. Șarikov este „omul nou” creat de revoluție: vulgar, ideologizat, agresiv. Bulgakov nu are nevoie de manifeste — el creează un personaj și-l lasă să vorbească:  „O să vă dau eu vouă burghezi! Ce dacă ești profesor? N-ai și dumneata două mâini și două picioare?”

În spatele acestei fraze, se aud ecourile unei lumi răsturnate: meritul e suspect, decența e slăbiciune, iar ignoranța agresivă e virtute revoluționară. Profesorul Preobrajenski, exponent al unei Rusii cultivate, raționale, e înfrânt nu de idei, ci de o caricatură de om, rodul unei utopii grăbite și oarbe.

Între Șarikovul brutal și funcționarul sterilizat moral din „Înălțimile abisale”, există o figură intermediară, tragicomică: birocratul loial care ține lumina aprinsă în birou până noaptea târziu. Îl întâlnim în nenumărate relatări ale epocii, dar la Bulgakov și mai ales la Zinoviev, această imagine devine emblema ipocriziei sistemice.

„Tovarășul X a fost observat în birou la ora 2:15 dimineața. Semn de devotament. Nu semn de ineficiență.”

Aparent, omul muncește. În realitate, lumina lui aprinsă este o declarație de loialitate, un gest simbolic pentru superiori. Nu contează ce face — contează că se vede că face. Într-un regim obsedat de imagine, efortul devine spectacol, și conținutul cedează în fața formei. Imaginea, este o anticipare a ceeace arată azi ”tinerii oengiști” transformați în politicieni.

Această lumină permanentă care stă aprinsă, e o rudă apropiată a lui Șarikov și a personajelor lui Zinoviev: un alt produs al ideologiei care nu mai cere competență, ci disponibilitate afișată, zel demonstrativ și mimarea muncii.

Dacă Bulgakov își îmbracă satira într-o haină fantastică, Aleksandr Zinoviev o dezbracă până la os. În romanul său „Înălțimile abisale”, nu mai există personaje, ci funcții ale sistemului: Vorbitori, Înregistratori, Autorizați. Lumea întreagă e un mecanism birocratic, o rețea de minciuni acceptate, în care adevărul nu există decât dacă e aprobat administrativ.  „În țara noastră nu există prostie. Există doar realități nereglementate încă prin instrucțiuni clare.”

Umorul lui Zinoviev nu e teatral, ci chirurgical. El nu construiește eroi, ci modele comportamentale ale supunerii. Personajele nu mai trăiesc, ci funcționează, într-un circuit de loialități mimetice, unde inițiativa e periculoasă, iar gândirea liberă — contraproductivă. Este o lume în care sistemul e viu, dar oamenii sunt pe moarte.

Nu vi se pare că toată această situație e copie fidelă a ceeace trăim noi astăzi? Inlocuirea mentalității veckio-marxiste cu cea actuală, neo-marxistă pare că s-a produs fără nici o traumă, fiindcă sunt asemănătoare până în cele mai mici amănunte…

Șarikov și Vorbitorul din „Înălțimile abisale” sunt fețele aceleiași decăderi. Primul e primitiv și ridicol, al doilea e steril și perfect integrat. Ambii sunt ”oameni noi” produsul unui sistem care, ca și acum, nu caută adevărul, ci conformismul, obediența, și mai ales spectacolul loialității.

Bulgakov pare să spună: Omul nou nu e periculos pentru că e rău, ci pentru că e prost și se crede revoluționar.

Ceeace este poate, cel mai trist, este realitatea asemănării - peste timp - între oamenii noi de atunci și neomarxiștii lui Soros de azi.

Omul nou al zilelor noastre nu se mai naște la țară și nu se mai modelează în câmpul muncii. Nu vine cu bocancii uzi și fruntea plecată. Nu cară lemne, nu înjură în dialectul locului, nu mănâncă slănină cu ceapă. Nici măcar nu urăște. Omul nou, astăzi, iese de la cursuri de drept european, cu CV-ul în cloud, validat de rețelele ELSA — European Law Students' Association — și visează la Bruxelles, nu la Făgăraș.

Această generație nu e formată prin frică, ca în vremea lui Ceaușescu, ci prin emulație. Nu are parte de represiune, ci de stimulente. Nu e împinsă în Partid, ci sedusă în „valori europene”. Ea învață de timpuriu că istoria națională e suspectă, familia biologică e problematică, iar identitatea de gen e opțională. Că ceea ce a fost „românesc” trebuie mai degrabă regretat, decât păstrat.

Nu e un om nou fabricat brutal, ca în planurile cincinalului. E un om nou crescut încet, cu grijă, ca o plantă într-o seră supravegheată de Van der Leyen, Macron, și consilierii lor morali. A învățat să se "alinieze" fără constrângeri vizibile. Nu se mai luptă cu regimul — face internship în cadrul lui.

În spațiile Elsa — adesea doar anticamere ale ONG-urilor internaționale ale lui Soros — tinerii sunt învățați cum să deconstruiască totul: sexualitate, națiune, religie, limbă, autoritate, ierarhie, distincții de orice fel. Nu mai rămâne nimic solid în urma acestor lecții — doar un individ maleabil, fluent într-o limbă ideologică nefirească, în care „drepturile” înlocuiesc dorințele, iar „inclusivitatea” se substituie fidelității.

El se rușinează de Eminescu și se entuziasmează de Judith Butler. Disprețuiește satul românesc, dar plânge la filme despre minorități sexuale persecutate în America Latină. Este corect, tăcut, excelent în PowerPoint, incapabil de dragoste. Trupul îi e neutru, sexualitatea dislocată în jurul unor concepte care nu trăiesc în carne. A uitat să fie fiu, dar știe să redacteze politici anti-discriminare.

E un om nou crescut cu grijă de Comisia Europeană, într-un amestec subtil de granturi și directive, sub supravegherea zâmbitoare a  Franței și Germaniei, ca națiuni pedagogică. Germania nu mai e dușmanul cu cizme grele, Franța a uitat de Vichy. Sunt mentorii eleganți, care îți oferă oportunități, dar îți cere în schimb uitare. Uită-ți părinții, limbajul, înclinațiile, diferențele, instinctul — și primești acces.

Franța este cea care oferă vocabularul. De acolo vin „discursurile”, „deconstrucțiile”, frumoasele seminarii despre Foucault, despre colonialismul intern, despre rușinea de a fi alb, român, hetero, creștin. De acolo vin modelele: un tânăr trebuie să fie revoltat, dar împotriva trecutului său; trebuie să se emancipeze, dar nu față de Bruxelles, ci diametral opus, față de  biata bunică din Botoșani.

În contrast, omul lui Bulgakov, al lui Zinoviev, al lui Cioran era măcar tragic. Știa că e sfâșiat. Trăia vinovăția, înfrângerea, absurdul, se zbătea în propriul trup. Azi, omul nou nu mai e tragic. E sincronizat. A trecut de la limbajul poeziei la cel al formularului european. Nu mai strigă, nu mai tace — completează și bifează formulare.

Omul nou român n-are nici o pasiune pentru libertate. Nu simte rușine că se predă. Știe că obediența îl duce departe. Nu face scandal. Face masterat. Nu se revoltă. Face carieră. Nu mai cere sens — cere acces.

Și poate tocmai aici e tragismul profund: omul acesta nu poate fi învins. N-a fost învățat să piardă. Ci doar să renunțe la tot ce nu e „transferabil în standarde europene”. E o înfrângere fără sânge. O trădare fără lacrimi. Un gol perfect, tăcut, administrabil.

Bulgakov râde ca un doctor care știe că uneori, râsul e ultima formă de compasiune. Zinoviev râde ca un chirurg care a deschis prea des același corp stricat. Dar amândoi spun același lucru: utopia se sfârșește întotdeauna în caricatură, iar omul, presat să fie „nou”, sfârșește prin a fi nimic.

Promovate încet-încet în spaţiul public cîteva personajele noastre, omul nou sunt cei care au legătură mai degrabă cu structuri din afara ţării.

Putem chiar - așa cum ni se arată în presă -, să le grupăm pe baza unor argumente indubitabile. Există o astfel de documentare pe internet, pe care (aproape) nici o televiziune și nici un canal media nu-l propun societății.

– Filiera germană: Siegfried Mureşan (39 de ani) şi Dominic Fritz (37 de ani)

– Filiera franceză: Clotilde Armand (47 de ani), Sebastian Burduja (35 de ani), Nicuşor Dan (51 de ani). O ramură importantă a acestei filiere este „organizaţia internaţională ELSA”, extrem de vizibilă pentru „Filiera franceză”, în care Dan Barna are un rol-cheie.

– SIEGFRIED MUREŞAN. Aparține „Filierei germane” pentru că întreaga sa biografie îl arată ca o construcţie a acesteia. Imediat după terminarea facultăţii, Siegfried Mureşan a primit o bursă din partea Parlamentului… Germaniei (!), iar după stagiu a fost numit consilier al președintelui Comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului Germaniei, Gunther Krichbaum! După doi ani, s-a şi mutat la Bruxelles, lucrînd la Parlamentul European. În 2014, Băsescu primeşte ordin să-l ia sub aripa lui, astfel că Siegfried s-a înscris în PMP direct ca preşedinte al organizaţiei de tineret şi a fost trecut pe liste la europarlamentare! Şi, culmea ascensiunii!, în 2015 președintele Partidului Popular European, Joseph Daul, anunță că Siegfried Mureșan a fost desemnat purtătorul de cuvânt politic al PPE! Dar, cum PMP era prea mic pentru un astfel de geniu necunoscut, în 2018 trece la PNL!

– DOMINIC FRITZ. În cazul acestuia, apartenenţa la „Filiera germană” nu mai trebuie să fie dovedită, căci Dominic Fritz este chiar cetăţean german, fără a avea şi cetăţenie română. Mai ales după ce a cîştigat în mod surprinzător funcţia de Primar al municipiului Timişoara, n-avem nici o îndoială că planul filierei cu Dominic Fritz este mult mai mare, poate chiar şi pentru funcţia de Preşedinte al României, la un moment dat,  din partea USR, partid creeat de generalul SRI Coldea, partid care este şi partidul Sistemului.

– CLOTILDE ARMAND. Fiind cetăţean francez, nici în cazul său nu mai trebuie demonstrată venirea sa în viaţa politică românească dinspre „Filiera franceză”. Rolul său, este unul de „curea de transmisie” între USR şi PLUS, ultimul înfiinţat de omul francezilor, DACIAN CIOLOȘ, căsătorit chiar cu o franţuzoaică! Cioloș pare preferat de Franța pentru șefia unui serviciu secret al României.

În oglindă, Clotilde Armand este căsătorită cu cetăţeanul român Sergiu Moroianu, care este fratele lui Andrei Moroianu, fost preşedinte ELSA (deşi n-a fost student la drept), căsătorit şi stabilit în Franţa, de unde, împreună cu soţia lui, prietenă bună cu Clotilde, îl susţinea pe Nicuşor Dan, despre care spune că-l cunoaşte de peste 30 de ani! O spun chiar ei pe YouTube (AICI).

– NICUŞOR DAN. După ce a terminat facultatea de matematică în Bucureşti, Nicuşor Dan a plecat la Paris, unde şi-a dat doctoratul, dar s-a întors după şase ani spunând că „nu s-a putut adapta la cultura franceză și că dorea să ajute la schimbarea României”, aşa cum avea să-i declare într-un interviu Sandrei Pralong, omul lui George Soros în România.

La prima lui candidatură, prietenii săi din Paris, cumnatul Clotildei Armand, adică fratele soţului său şi soţia acestuia (AICI), deja îi transmiteau susţinerea „Filierei franceze” pentru postul pe care l-a  și dobîndit acum, cea de Președinte al României.

Apoi, la grămadă, luați aminte și la aceștia: Daniel David, - cel care a transformat UBB în universitate neomarxistă -, Dragoș Pâslaru,Dragoș Tudorache,fosta ministră Prună, Moșteanu, Ciucu, dna Birchall,Victor Negrescu,Ștrefănuță, Vlad Botoș,Ghinea, dnele Țoiu Victoria Stoiciu și Maia Sandu, dl Pălărie, Bolojan, Veștea și alți (prea mulți!) din același aluat dospit în oalele neomarxismului sorosist.

Ei sunt ”omul nou” de astăzi. Din nefericire, cei care iau decizii peste capul poporului. Ei sunt ”oamenii noi”, care nu iau decizii, ci scriu strategii. Nu construiesc spitale, ci alocă bugete. Nu reconstruiesc  școala, ci reevaluează curricula. Totul este, la ei, în proces, într-o veșnică simulare a acțiunii.

Nu sunt tirani, ci manageri de imagine. Se rotesc în funcții ca piesele de șah într-un joc fără adversar. Au zâmbete albite, vocabular de conferință și o capacitate remarcabilă de a nu spune nimic timp de 45 de minute.

Poporul? Nu mai e revoltat. E obosit. Nu mai cere eroi, ci doar să funcționeze aplicația de programare la pașapoarte. Speranțele au murit. Trăiește cu jumătate de vis și trei sferturi de resemnare.

O dată cu apariția în viața politică a acestui fel de ”om nou” în România actuală, răul e tăcut, curat, birocratic. N-are ideologie, dar are un plan-cadru și o anexă tehnică. Nu bate cu pumnul în masă, ci dă din umeri. Răul de azi e un Excel cu coloana de impact blocată. Nu e, încă un sistem opresiv, deși semnele nerespectării drepturilor fundamentale și cele de cenzură sunt din ce în ce mai vizibile. E un sistem mut și efeicient care nu dă niciodată socoteală. Și poate tocmai de aceea doare cel mai tare.