Pe 21 iulie, 1976, profesorul și scriitorul Valeriu Anghel trimitea o scrisoare de felicitare. Pe spatele plicului, la adresa de primire scria doar atît: Nadia Comăneci, Montreal. Nu tu țară de destinație, nu tu adresă, cod poștal etc. Iar scrisoarea a ajuns la destinație fiindcă cea mai mare gimnastă din istorie tocmai primise primele note de 10 de la apariția acestui sport olimpic.

Numele ei făcuse ocolul planetei iar Valeriu Anghel plecase de la premisa care s-a dovedit corectă. Adresa Nadiei Comăneci nu era doar în Onești, România, ci peste tot unde un televizor deschis urmărise acea demonstarție de fantezie, artă, echilibru fizic și mental.

Acel moment este astăzi desuet. Iar în mine și în alții aidoma mie trezește nostalgii. Încă din clasele primare mă îndrăgosteam cam o dată la două săptămîni. Fiind ușor timid căutam să ajung la inima respectivelor doamnișoare în devenire prin scrisorele în care îmi exprimam înălțătoarele sensibilități și sentimente.

Exercițiul genului epistolar l-am dus cu mine chiar și după ce am descoperit yahoo. L-am rafinat în timp și pot spune că la un moment dat devenisem chiar un maestru al genului. Și asta fiindcă scrisoarea purta cu sine ceva din mine însumi. Era o poveste de viață așternută cu stiloul pe celebra ”coală ministerială” cum îi spunea pe vremuri banalei coli de copiator care astăzi se găsește la orice colț de stradă.

Era caligrafia mea, rafinată și ea în ani de exercițiu a scrierii de mînă care insera la final obișnuitul ”al tău” ce conferea o notă de solemnitate celor scrise. Prin acest ”al tău” asiguram andrisantul de sinceritatea celor scrise. Eram atent la detalii, la alineaturi, la sintaxă.

Acum stau și mă întreb dacă copiii zilelor noastre mai trec prin școală desenînd mai întîi bastonașe și cercuri, dacă mai deprind caligrafia. Și dacă da, la ce le mai folosește? Au de-a gata Microsoft Office cu nenumărate fonturi, au mail în loc de factor poștal, semnătură electronică sau scanată. Au Whatsapp, Signal, Telegram. Au prescurtări, programe de scriere rapidă, emoji. Au chiar ChatGPT capabil să însăileze o scrisoare în cîteva minute și să o și expedieze.

La ce bun atîta chin și atîta frămîntare pentru a concepe un mesaj care să-ți provoace stări sufletești cînd ai la îndemînă astfel de substitute, de surogate? Scrisoarea a devenit astăzi un soi de supliment alimentar după care tînjesc bătrînii în speranța că nu le vor ceda articulațiile sau că le va calma artroza. Ce contează că modul în care comunicăm astăzi este rece și impersonal? Important este scopul, nu mijloacele prin care ajungi la el. Sentimente? Ce sînt alea? Avem smartphon-uri prin care chat-uim chiar și din Luvru ori din sala de cinema.

Cu cîțiva ani în urmă, întors acasă după o vacanţă de vis în Islanda un turist a vrut să trimită familiei care l-a găzduit o scrisoare de mulţumire. Neştiind numele familiei sau adresa la care aceasta este înregistrată, omul a desenat pur şi simplu pe plicul care conţinea scrisoarea o hartă aproximativă a locului, amintind faptul că respectiva familie avea 3 copii, o fermă cu multe oi iar mama lucra la un supermarket din orăşelul Búðardalur. Poate părea ceva neobişnuit pentru noi, dar serviciul poştal islandez a făcut tot ce era posibil ca scrisoarea să ajungă la destinaţie. Şi ce să vezi, a ajuns!

Mi-e dor să scriu o scrisoare. Dar cui? Cu mama și rudele cele mai dragi vorbesc aproape zilnic prin Facetime sau telefon. Cu prietenii la fel, la serviciu folosesc ultimele cuceriri ale tehnologiei. Wtf, man? Chiar așa, o scrisoare? Loooool! Btw, ar fi bine să fii atent la ceea ce urmează. Brb!