Doctorand la Universitatea Oxford, Wadham College şi cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, Cristina Bejan s-a lansat în România cu piesa “Colombo Calling”, în care a colaborat şi Maia Morgenstern.

A pus bazele unui proiect cultural inovator în Bucureşti, acela al unui teatru în limba engleză, prin intermediul căruia să promoveze în străinătate reprezentaţii ale pieselor româneşti traduse, în ideea de a promova dramaturgia autohtonă contemporană dincolo de frontiere.

Liviana Mustafa: Cum a fost posibil acest love affair cu România, considerând stilul tău de viaţă occidental şi care au fost solicitările, din punct de vedere social, pentru un american cu rădăcini româneşti?  

Cristina Bejan: Este într-adevăr un love-affair, cu toată frenezia, descoperirile, complicaţiile şi durerile de suflet pe care le implică o astfel de legatură. Povestea mea începe pe când eram doar o fetiţă, acasă în Carolina de Nord, prin anii '80, când tatăl meu ne însoţea la culcare cu o poveste despre tinereţea lui in România.

Poveştile lui, combinate cu momentele în care trimitea familiei noastre din Galaţi pachete cu tot felul de lucruri au creat în jurul acestui loc un univers de mister pe care nu credeam că voi reuşi vreodată să-l dezleg.

Odată cu revoluţia din 1989, tatăl meu a reuşit să revină în România. În anii 2000 a început călătoria mea personală în România. Am învăţat limba română, m-am cufundat practic în istoria şi cultura unei ţări creând o viaţă a mea în Bucureşti. 

Cât despre solicitările sociale, există o dublă obligaţie pe care o implică statutul de membru al oricărei Diaspore la nivel global.

În primul rând, o obligaţie faţă de ţara de cetăţenie şi, în al doilea rând, o obligaţie faţă de ţara natală, ţara de origine.

Personal, n-am simţit niciodată o contradicţie între formarea mea”occidentală” şi rădăcinile mele româneşti. Cred că este, mai degrabă, o problemă de echilibru. Cât despre o definire a identităţii, cred că totul ţine de alegerile personale şi de ceea ce poate furniza satisfacţii personale. Pentru mine, acceptarea şi trăirea identităţii româneşti s-au dovedit extrem de importante. În România de azi, există, aş putea spune, o energie vibrantă pe care n-am mai simţit-o nicăieri în lume.

În Bucureşti am sentimentul că orice este posibil . România este un loc care te revigorează, cu o energie contagioasă. De ce n-ai vrea să fii parte din acest mecanism dinamic? Un alt cuvânt pe care l-as asocia acestei ţări: momentum. Bucureştiul, haotic şi în continuă schimbare, are o mişcare interioară, urbană, care pare că te ridică şi te poartă cu ea.

În prezent eşti doctorand în Istorie Modernă la Oxford University şi eşti aproape de finalizarea lucrării de dizertaţie care cercetează activităţile unui grup cultural al Bucureştiului interbelic, numit Asociaţia Criterion, care includea personalităţi excepţionale, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco, Mihail Sebastian, Marietta Sadova sau Mircea Vulcănescu. Cum ai ajuns să descoperi acest fenomen intelectual al Epocii de Aur în România? 

Iniţial, am ajuns la această investigaţie pornind de la o anchetă prin care încercam să înţeleg cauzele eşecului liberalismului în perioada interbelică. Mi-am scris lucrarea de licenţă în Filosofie, la Northwestern University, unde am studiat şi Teatru, investigând teoriile politice ale filosofului Immanuel Kant şi direcţiile pe care el le-a subliniat ca fiind necesare pentru o democraţie de succes. Folosind România ca studiu de caz, am încercat să descopăr potenţialul de aplicabilitate al teoriei lui Kant asupra României post-comuniste.

Acest demers m-a condus şi către o analiză a unui experiement anterior al României cu democraţia şi la motivele eşecului acestui experiment. Ca absolventă, mi-am dorit să urmăresc şi să coordonez un proiect mult mai amplu asupra perioadei interbelice române, dintr-o perspectivă intelectuală, culturală şi istorică mai pronunţată.

Încă fascinată de eşecul democraţiei şi succesul totalitarismului, eram curioasă să aflu mai multe despre viaţa intelectuală a Bucureştiului şi despre lumea culturală a acelei „Epoci de Aur”, distrusă ca urmare a ascesiunii şi triumfului extremismului. Exista şi un motiv personal, legat de propria istorie a familiei mele.  

Am ajuns să cunosc, într-o formă academică, Tânăra Generaţie sau Generaţia`27, citându-l pe Mircea Eliade. Fiind iniţial interesată de filosofia şi lucrările lui despre yoga, am început să mă interesez şi de istoria lui, activitatea din România şi literatura lui creativă. Interesul meu legat de Emil Cioran a debutat similar, descoperindu-l iniţial ca filosof, apoi dezvăluindu-i trecutul. La fel şi cu Eugene Ionesco, pe care l-am cunoscut mai întâi ca dramaturg, părintele unui gen dramatic pe care îmi place mult să-l experimentez: absurdul.  

Eliade, Cioran şi Ionesco au reuşit în încercarea lor de a pleca din România şi astfel se explică de ce au o prezenţă internaţională.

Dar alături de aceştia, a fost un grup dinamic, cu totul strălucitor şi divers, de gânditori şi artişti care au avut, fiecare, destine extrem de diferite. Printre aceştia se numără Petru Comărnescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Marietta Sadova, Mircea Vulcănescu. De fapt, lucrarea mea se concentrează, în special, pe aceste figuri, mai puţin cunoscute. 

Când am înţeles că toate aceste personalităţi erau prieteni apropiaţi care studiau, lucrau şi creau împreună în Bucureştiul interbelic, am simţit că unul dintre visele mele intelectuale devenise realitate. Unul dintre proiectele lor mi-a apărut ca având o importanţă excepţională şi acesta a fost Asociaţia Criterion.

Artist, regizor, actriţă şi dramaturg, educată la Studio Theatre (DC), Northwestern University şi Interlochen for the Arts, ai scris până acum 12 piese, dintre care 10 au fost publicat atât în SUA, cât şi în Europa. Eşti Director Artistic al Theatre Fille de Chambre din Oxford, o companie de teatru de femei, care doreşte să provoace convenţiile tradiţionale, constrângerile sociale şi prejudecăţile. Ai dezbătut în piesele tale problematica constrângerilor sociale?

Teatrul este singura formă de artă care „trăieşte”.  Implicare mea în teatru, ca actriţă, regizor şi dramaturg, este o formă de întâlnire cu toate dimensiunile mele şi împărtăşirea acestora cu ceilalţi.

Cât despre convenţii şi prejudecăţi, acestea variază în funcţie de tradiţia teatrală, de ţara, limba şi comunitatea teatrală în chestiune. Cu Theatre Fille de Chambre ne dorim să provocăm convenţia teatrală dominată de masculin, prin prezentarea unor lucrări scrise, regizate şi jucate de femei. Arta noastră nu este limitată la femei.

Este creată de femei şi de ea se poate  bucura oricine, de orice gen sau orientare sexuală. Cât despre propriile mele compoziţii, una dintre preocupările mele principale este chestionarea status quo-ului. Cu cel mai recent scenariu al meu, finalizat în martie, ”Curious or Insecure in Odessa”, aduc o provocare convenţiei de a povesti cronologic realizând întreaga lucrare în sens invers cronologic. Îmi place foarte mult să experimentez cu diferite genuri dramatice: abstracte, dramă, comedie, creaţie epică, piesă într-un singur act, piese întregi etc. 

În ceea ce priveşte confruntarea prejudecăţilor, îţi pot oferi exemple specifice din creaţiile mele. În piesa „Etrangere” mă confrunt cu anti-semitismul în Europa şi sexismul în SUA. În „Colombo Calling”, realizez un fel de investigaţie asupra discriminării minorităţii Tamil în Sri Lanka. Cu „Finally quiet in My Head” atac alteritatea şi alienarea experimentate de aceia care suferă de boli psihice. 

Te consideri o feministă? 

Trebuie să răspund cu un “DA!” Înţeleg că ideea feminismului înseamnă ceva cu totul diferit în SUA, faţă de România. Şi acesta a fost şi motivul care m-a inspirat să organizez ‚Most Myself, o seară de scriere feminină, în 2008, la Museo Cafe din Bucureşti, pentru a explora diferenţa de perspectivă, prin prezentarea a patru texte devotate vocii feminine şi susţinerea unei discuţii deschise ulterior.

La finalul show-ului, publicul s-a dovedit nerăbdător să facă o diferenţă între “feminin”, ca un concept interior şi “feminist”, o manifestare mai mult socială. Mă consider atât „feminină”, cât şi „feministă”.  

Piesa "Colombo Calling, a play from Sri Lanka” a reprezentat prima ta reprezentare pe o scenă din România ca dramaturg, la Teatrul Foarte Mic. Inspirată din întâmplări la care ai fost martoră sau pe care le-ai auzit trâind în Sri Lanka, în 2006, este o piesă despre război civil, diaspora, dragoste interzisă, rasism, identitate şi familie. Producţia a reuşit să atragă participarea celebrei actriţe Maia Morgenstern. Ce ne poţi spune mai multe despre această experienţă, despre ideea, oamenii din spatele ei, eforturile, reacţiile publicului şi despre succesul piesei?
 

Sunt, de multă vreme, un fan al vibrantei scene de teatru bucureştene, în mod special impresionată de pasiunea nelimitată şi de calibrul excepţional de reprezentare. Eram nerăbdătoare să încerc un proiect în Bucureşti şi să colaborez cu artişti locali. Oportunitatea a apărut când mi-am dat seama că aveam deja un scenariu pe care nu-l pusesem niciodată în scenă, “Colombo Calling”, pentru care mă gândeam să organizez o lectură informală. 

Căutând un spaţiu potrivit, mi-am consultat prietenii Lia şi Dan Perjovschi, care mi-au sugerat să întreb la Teatrul Foarte Mic. Am invadat Bucureştiul cu apelurile noastre la casting. În ciuda interesului uriaş pe care l-au arătat candidatii, grupul de vârstă în care aceştia s-au încadrat nu depăşea 35 de ani.

Căutam încă o actriţă care să joace rolul lui Varthini Balakrishnan, reprezentata matriarhatului familiei. Maia Morgenstern ne-a fost sugerată, dar n-am crezut că ar fi interesată să participe. Incredibil, dar iată că ea ne-a invitat pe mine şi pe Alex în cabina ei de la Teatrul Naţional, ne-a cerut scenariul şi repetiţiile au început. Alături de Maia, echipei i s-au alăturat şi alte figuri de excepţie, precum Pavel Bârsan, Isabela Neamţu, Gabriel Călinescu, Anca Constantin, Gabriel Pricop, Ana Popescu, Alexandru Mike Gheorghiu, Cătălin Iliescu şi Crista Andriescu.

Daniel Beers a creat muzica acestui spectacol, interpretând cântece originale la chitară compuse în timpul şederii sale în Bucureşti. 

A fost o adevarată onoare să văd acest grup fenomenal de artişti în acţiune. Am avut, de asemenea, şansa să lucrez cu o echipă excepţională de marketing şi PR, Smaranda Şchiopu şi Roxana Nicolaescu, care au făcut o treabă excelentă cu presa şi s-au ocupat şi de blog-ul nostru

România pare a se afla printre cele mai importante direcţii de interes pentru tine. Dezvolţi o nouă companie de teatru în Bucureşti, cu suportul  Maiei Morgenstern, a lui Leslie Hawke şi a Barbarei Nelson. De ce este această platformă necesară pe scena actuală a teatrului românesc? Unde îşi propune aceasta abordare să plaseze teatrul bucureştean şi cum va influenta tinerii actori şi artişti români? 

Multe idei au aparut după experienţa “Colombo Calling”, inclusiv recunoaşterea nevoii pentru mai multe spectacole în limba engleză în Bucureşti. Platforma Theatre Company s-a născut practic din discuţiile care au avut loc între echipă şi public. Platorma este necesară pentru scena teatrului românesc de astăzi, deoarece lumea devine tot mai mică şi comunitatea de teatru din Bucureşti are atât de multe de oferit.

Dedicaţi colaborării artistice internaţionale şi dialogului intercultural, propunem limba engleza ca o monedă comună, prin care artişti din diferite culturi să poată comunica. Ne propunem să fim mai mult decât un teatru în limba engleză şi suntem deschişi să lucrăm şi în alte limbi. Intenţionăm să devenim un teatru pentru artişti, dar şi pentru publicul din Bucureşti. Putem sa vedem in mod sigur Platforma ca o sansa de a intra intr-o lume artistica proaspata, diversa si internationala.

Sperăm ca această abordare va aduce scena teatrului bucureştean între primele locuri ale scenei mondiale, în poziţia proeminentă pe care o merită. Cât despre influenţa asupra artei şi jocului tinerilor actori romani, Platforma va deveni un outlet nou şi diferit, o companie care să le ofere suport pentru proiecte, precum şi oportunitatea de a lucra cu regizori, creatori şi actori de renume internaţional cu experienţe culturale şi educaţionale diverse. 

Aşa cum ar spune Maia Morgenstern, „trebuie să renunţăm la prejudecăţi şi complexe” şi, aşa cum o spun eu, ”haideţi să depăşim barierele de limbă şi să pregătim terenul pentru ca mai multă artă să se întâmple”.

Citeşte mai multe informaţii despre Cristina Bejan pe Strada32.com

———————————-

Interviu acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com, comunitate a românilor profesionişti din străinătate, şi evz.ro

Te-ar putea interesa și: