CCR. Din punctul de vedere al așteptării pe scena publică, evenimentul numărul unu al zilei de miercuri

Din punctul de vedere al așteptării pe scena publică, evenimentul numărul unu al zilei de miercuri n-a fost Declarația de presă a lui Klaus Iohannis. Nu cred că vreun cititor sau telespectator și-a întrerupt osîrdia cotidiană pentru a urmări zicerea de la Cotroceni.

Era previzibil că președintele va cere desființarea SS, așa cum cer unitățile militare din presă și, evident, sponsorii acestora Serviciile Secrete, că va lansa noi atacuri la adresa PSD, fie și pentru a fi mai anti-PSD-ist decît Dan Barna. Nici din punctul de vedere al efectelor asupra realităților noastre Declarația n-a fost așteptată cu încordare.

Vorbele lui Klaus Iohannis nu influențează cu nimic istoria prezentă a patriei. Dacă ar anunța, de exemplu, că nu se va mai duce la Sibiu, pentru că va veni Răvășitoarea la București, să petreacă împreună clipe de neuitat în Viloiul de lux, am fi putut vorbi de un efect asupra realităților românești. Circulația pe traseul preferat de Klaus Iohannis n-ar mai fi blocată de alaiul regal de mercedesuri, sirene, și SPP-iști înarmați. Așteptarea din partea opiniei publice a vizat decizia CCR în chestiunea Modificării Codurilor Penale.

Codurile au fost modificate de principala instituție a democrației românești:

Parlamentul.

O dată la patru ani, în România postdecembristă, prin alegeri libere și corecte, românii își aleg reprezentanții în Parlament. Potrivit principiilor democratice, parlamentarii transpun în legi făgăduielile din campania electorală, pe seama cărora au primit votul alegătorilor. Cu chiu cu vai, supunîndu-se procedurilor constituționale, Parlamentul a votat Modificări la Codurile Penale. Ar fi fost normal, judecînd după rolul Parlamentului în democrație, ca, o dată votate, Modificările să devină lege. N-a fost așa. Decizia Parlamentului a fost contestată la CCR. Și potrivit aberației constituționale din 2003 care face din deciziile CCR literă de lege dumnezeiască, soarta Modificărilor depinde exclusiv de nouă oameni. Nouă oameni pe care nu i-a ales nimeni, ajunși la CCR prin jocuri de culise, multe dintre ele mafiote, decid în locul sutelor de oameni aleși de popor. De aici îndreptarea opiniei publice spre CCR. Care CCR, după ce a amînat de șase ori decizia, a anunțat miercuri c-o amînă pentru joi. Amînarea pare a fi o practică obișnuită a CCR în cazul unor decizii. În cazul completelor de trei, a amînat decizia de patru ori. De ce a amînat CCR decizia în cazul Codurilor? Din același motiv pentru care a amînat-o în cazul completelor de trei. Decizia luată de nouă oameni are efecte bulversante asupra realităților românești. De ea depind nu numai destine, ca în cazul Completelor de cinci, care a dus la eliberarea Elenei Udrea din închisoare din Costa Rica, dar și mersul Istoriei. Dacă decizia în cazul completelor de trei nu era amînată, Liviu Dragnea n-ar fi fost condamnat. Evident, Istoria României ar fi fost altfel. Liviu Dragnea ar fi rămas președintele PSD și al Camerei Deputaților, ar fi candidat la prezidențiale și ar fi demis-o pe Viorica Dăncilă. Un mers al Istoriei dat peste cap de nouă oameni. Nouă oameni de carne și sînge, nouă oameni care rîgîie și transpiră, nouă oameni stăpîniți, ca toți oamenii, de sentimente, de trăiri, de hachițe, de interese obscure, de pîntecăraie și de guturai. Acești nouă oameni au în România de azi o putere mai mare decît Parlamentul, ales de cetățeni, și de cît Președintele, ales prin vot direct și universal, decît presa, votată zilnic de cititori și telespectatori. Nici membrii unei Junte care a dat o lovitură de stat n-au puterea de viață și de moarte deținută azi, dintr-o aberație constituțională, de nouă oameni numiți și nu aleși.

Nu altfel e situația în Republica Moldova.

După ce Vlad Plahotniuc s-a predat (nu știu dacă fără sau cu condiții), Curtea Constituțională a Republicii Moldova s-a grăbit să anuleze deciziile anterioare, prin care erau declarate neconstituționale documentele consfințind noua majoritate. La vremea respectivă, deciziile Curții au fost considerate de ambele grupări în confruntare ca infailibile, de autoritatea Vocii lui Dumnezeu tunînd din ceruri. Tabăra Plahotniuc, sprijinită de șantajații din România, a susținut că deciziile erau corecte. Tabăra capro-varzistă Dodon-Maia Sandu a susținut că nu erau corecte, pentru că termenul prevăzut pentru dizolvarea Parlamentului și organizarea de anticipate nu trecuse, dacă socotim exact. În ultimă instanță, părțile s-au adresat unui alt abitraj: Comisia de la Veneția. Pe parcursul Confruntării nici una dintre tabere n-a pus problema de bun simț democratic: De cînd și pînă cînd cîțiva oameni, fie ei ditamai judecătorii Constituționali, au putere de viață și de moarte în viața politică a unei țări?

După predarea lui Plahoniuc, aceeașCurte, alcătuită din aceeași oameni, a revenit asupra deciziilor anterioare și a dat dreptate Coaliției Dodon-Sandu. Invocînd nu graba, nu rătăcirea, ci faptul că s-au schimbat realitățile! Curtea Constituțională verifică, după cum îi spune și numele, Constituționalitatea unei decizii din cadrul Statului. Potrivit primei hotărîri, formarea Alianței PSDR-ACUM era neconstituțională. Potrivit celei de a doua decizii, prima nu mai e valabilă pentru că una dintre tabere a renunțat. Constituționalitatea unei decizii ține exclusiv de raportarea la Constituție. Din acest punct de vedere, judecătorii Curții trebuiau să demisioneze decît să revină asupra deciziei anterioare.

Revenirea a fost o lovitură năprasnică dată imaginii de autoritate a Curții. La noi, Tefeliștii s-au grăbit să vadă în revenire confirmarea tezei lor ca la CCR să fie numiți doar specialiști independenți de politic. Susținerea se bazează pe aprecierea că judecătorii din Moldova au depins de Plahotniuc. Dacă depindeau de Maia Sandu ar fi fost corecți!

Nu asta e lecția pe care noi, românii, trebuie s-o tragem în privința CCR a noastră.

Lecția, singura, e următoarea: Trebuie să luăm de pe umerii CCR povara posturii de arbitru absolut al bătăliilor politice.

Cîtă vreme deciziile CCR sunt infailibile, cîtă vreme nu există o cale de punere a lor la îndoială, nici măcar prin practica a două completuri, un număr de judecători la fond, un altul, mai mare, la Apel, deciziile CCR pun la îndoială democrația. Pe umerii a cîtorva oameni apasă povara unor decizii de care depind finaluri de crîncene războaie.

E mai mult decît curios că nici un partid politic n-a cerut în mod oficial o revizuire a Constituției astfel încît CCR să fie eliberată de povara de Dumnezeu al României democratice.

De ce nu s-ar propune o modificare a Legii astfel încît deciziile CCR să se ia în două etape, la Fond și la Apel?

Dacă tot vorbim de un referendum de revizuire a Constituției, de ce nu s-ar propune o reducere prin Constituție a puterilor absolute ale CCR? Ar trebui să se revină la prevederea Constituției din 1990, potrivit căreia o decizie a CCR în materie de legi să poată fi contracarată de un vot cu două treimi al Parlamentului. Ar trebui ca, în materie de Justiție, CCR să nu mai aibă prerogative de decizie. Sînt doar două dintre posibilele modificări menite a elimina aberația unei instituții care decide în chip dictatorial într-o țară despre care se spune c-a răsturnat dictatura în urmă cu trei decenii.

Pînă atunci partidele politice ar trebui să renunțe la obiceiul de a solicita iar și iar arbitrajul CCR. PNL și USR denunță CCR drept instrument politic în clipa cînd o decizie le contrazice interesele. Da, dar rolul CCR de Arbitru dictatorial al vieții românești a fost întărit urieșește tocmai de partidele care contestă deciziile instituțiilor. Din ianuarie 2018 pînă acum PNL a sesizat CCR de circa 30 de ori, iar USR, de 55 de ori. După ce a făcut gură împotriva deciziei vizînd completele de trei, USR și PNL au contestat o lege la CCR. A doua zi după momentul de gălăgie! Dacă tot nu cred în obiectivitatea Arbitrului, de ce mai apelează la el PNL și USR?!