În efortul de a trage o concluzie asupra felului în care Mihai Caraman și-a îndeplinit misiunea de spargere a NATO, în cartea sa, Mihai Caraman – un spion român în meandrele Războiului Rece, Florian Banu trece în revistă aprecierile unor lucrători sau specialiști în domeniu:

„În cazul lui Mihai Caraman aprecierile elogioase la adresa activităţii sale au venit, aşa cum am arătat, inclusiv de la adversari. Potrivit jurnalistului francez Thierry Wolton, «NATO a fost obligat săşi schimbe codurile, să-şi modifice organizarea şi să distrugă o mare parte din arhive». Jean Rochet, fostul şef al DSTului, referindu-se la acţiunile reţelei Caraman, nota că «opinia publică nu va reuşi vreodată să-şi dea seama de amploarea afacerii şi ce rezultate a obţinut singura reprezentanţă diplomatică a unuia dintre cei mai modeşti membri ai blocului comunist».”

Cum au fost obținute documentele din cadrul NATO?

Florian Banu răspunde pe zeci de pagini acestei întrebări într-o radiografie de excepție a activității desfășurate de Rețeaua Caraman, o radiografie posibilă doar prin cunoașterea în amănunt a domeniului aparte al Intelligence. E ajutat în realizarea acestei radiografii, care face din volumul despre Spargerea NATO o carte de căpătîi pentru lucrătorii din serviciile secrete din România și nu numai, de mărturisirile în premieră făcute autorului de însuși Mihai Caraman. Mihai Caraman a refuzat pînă acum să vorbească pe larg despre activitatea sa la Paris. Cum nu și-a publicat memoriile, cei care au scris pînă acum despre Rețeaua Caraman n-au avut la dispoziție amănuntele profesionale venite direct de la sursă. Cei care vor scrie beneficiază acum de aceste amănunte, grație cărții lui Florian Banu.

După cum mărturisește în carte, Mihai Caraman n-a pătruns în sediul NATO niciodată.

A spart NATO prin crearea și îndrumarea a ceea ce s-a numit Rețeaua Caraman. Prin Rețeaua Caraman se înțelege un număr de persoane din cadrul NATO cu acces la documente secrete pe care le-a recrutat și îndrumat, după aceea, ofițerul român.

Recrutarea unei persoane pentru a deveni agent e o operațiune cheie a spionajului.

Victor Suvorov, ofițer GRU, refugiat în Marea Britanie, se ocupă în cartea sa Principiile spionajului. Cum funcționa cea mai puternică și cea mai închisă organizație de spionaj a secolului XX, tradusă în românește la Polirom în 2016, de recrutare ca operațiune cheie pentru spionaj:

„Prima Facultate a Academiei Militare Diplomatice. Primul curs din prima zi a anului întîi.

A doua zi și în toate zilele următoare, pe parcursul celor trei ani de studii, primele două sau patru ore ni se va preda limba străină. Dar prima zi este deosebită. Primul curs este despre spionajul strategic prin agenți și despre operațiunea – cheie a acestuia – recrutarea agentului. Fără recrutarea unui agent care să aibă acces la secretele inamicului nu poate exista spionaj prin agenturi. ”

Importanța recrutării pentru spionaj e dovedită și din faptul că studenților le vorbește despre ea Șeful Academiei Militare Diplomatice a Armatei Sovietice, „amiralul Leonid Konstantinovici Bekrenev, singurul amiral din istoria sovietică ce a primit trei stele pe epoleți pentru activitatea desfășurată în cadrul agenturilor de obținere a informațiilor”. După ce proclamă că „fără recrutări nu se poate”, maestrul spionilor ruși le oferă cursanților și definiția simplă, pe înțelesul tuturor, a recrutării:

„A recruta înseamnă a determina (a convinge, a îndupleca) alt om să facă ceea ce îi ceri.”

Finalul capitolului despre recrutare reafirmă tranșant importanța recrutării în spionaj:

„Recrutarea este piatra de temelie a spionajului prin agenturi. (...) Cel căruia nu-i reușea nici o recrutare nu era considerat spion.

Cînd se întîlneau pe cărare doi lupi bătrîni ai spionajului nu stăteau să studieze cîte distincții pe piept și cîte stele pe epoleți are fiecare. Întrebarea era pusă direct, fără ocolișuri:

 – Ai recrutat?

– Am recrutat.

– Cîți, dacă nu e secret?”

Despre recrutare au făcut dezvăluiri în memoriile lor mai toți ofițerii de teren din istoria serviciilor secrete.

Larry Devlin, șeful Stației CIA din Congo între 1960-1967, celebru și pentru c-a gestionat tentativa de asasinare a lui Patrice Lumumba, și-a publicat memoriile în 2007, la PublicAffairs, sub titlul Chief of Station, Congo: A Memoir of 1960- 1967. Într-un studiu mai amplu dedicat asasinării lui Patrice Lumumba, abordam aceste memorii și ca pe un manual de recrutare a informatorilor nu numai în cazul CIA, dar şi în cel al oricărui Serviciu Secret din lume.

Primul pas în recrutare vizează disponibilităţile informative şi psihice ale celui ales drept ţintă:

«A recruta agenţi nu este, sau n-ar trebui să fie, un proces grabnic. Procesul începe cu depistarea cuiva care pare să aibă acces la informaţii de interes pentru Guvernul SUA. Alternativ, el (sau ea) poate fi recrutat (sau recrutată), deoarece e într-o poziţie capabilă de a sprijini politicile sau obiectivele americane. Apoi, vei încerca să-i determini motivaţia, punctul său de vedere şi opiniile, dacă are probleme – financiare sau de altă natură –, detalii despre viaţa sa de familie, orice aversiune personală şi tot aşa.»

După ce-ai pus ochii pe un posibil recrut, purcezi la recrutarea propriu-zisă.

Nici asta nu-i un lucru simplu:

«Dacă decizi că persoana este atît de folos, cît şi de recrutat, vei încerca să stabileşti o relaţie mai apropiată. Vei face lucruri pe care crezi că o vor amuza sau interesa pe respectiva. Dacă îi plac glumele, vei spune glume. Dacă îi face plăcere să discute despre Literatură sau Economie, vei discuta despre Literatură sau Economie. Dacă îi place să mănînce şi să bea, vei bea şi vei cina cu ea. Primii trei paşi – depistarea, evaluarea şi dezvoltarea – sînt toţi preliminari pasului final şi crucial: recrutarea. Apoi îi vei pune întrebarea crucială (vrei să colaborezi cu noi? – n.n.) şi vei spera la un răspuns afirmativ.

Procesul are multe în comun cu seducţia.»

Gordon Corera în cartea The Art of Betrayal: Life and Death in the British Secret Service (Arta trădării: Viaţa şi moartea în Serviciul Secret Britanic), apărută la Orion în 2011, tradusă în româneşte la Litera, în 2014, sub titlul MI6. Adevăruri şocante despre istoria serviciilor secrete britanice, redă conținutul unui interviu cu Daphne Park, pe numele ei lung Daphne Margaret Sybil Desiree Park, baroness Park of Monmouth, o faimoasă agent MI6 din anii Războiului Rece. Daphne Park a activat ca şef de staţie MI6, sub acoperire diplomatică, la Moscova (1954-1956), în Congo (1959-1961), Hanoi (1969-1970), Ulan Bator (1972). Decorată de mai multe ori pentru activitatea de agent MI6, a ajuns supervizor în Centrală. Dacă n-ar fi fost misoginismul de la vremea respectivă din MI6, ar fi parvenit pînă la funcția de director. S-a născut în 1921 şi a murit în 2010, niciodată casătorită.

Din MI6 s-a retras în 1979.

În cadrul interviului e abordată o dificultate în cazul ofițerilor femei cînd trebuie să recruteze un bărbat sau pur şi simplu cînd trebuie să tragă de limbă un bărbat:

„Unii bărbaţi dezvăluie mai multe în faţa unei femei spion, dar, în acelaşi timp, femeile ofiţer din cadrul MI6 trebuie să aibă grijă ca ţinta lor să nu le facă avansuri. Cîteodată, era, poate, nevoie ca individul racolat să fie prevenit, ca să nu creadă că atitudinea prietenoasă avea o motivaţie personală, ci profesională. «Trebuie să îţi fi dat seama că lucrez pentru MI6, spuneam noi», îşi amintea o femeie ofiţer. «Iar ei întotdeauna spuneau: Da, sigur». În unele culturi, faptul că o femeie ia cina cu un bărbat poate trezi suspiciuni, dar nu neapărat legate de spionaj, suspiciunea putînd oferi o acoperire utilă.”

Lovitura dată de Florian Banu prin cartea sa constă în faptul că Mihai Caraman a acceptat să-i facă dezvăluiri despre activitatea sa ca făuritor și coordonator al Rețelei care a spart NATO. Putînd fi considerate memorii ale fostului spion, interviurile pun la dispoziția cititorilor, grație cărții semnate de Florian Banu, amănunte excepționale despre cum au fost recrutate și dirijate persoanele din cadrul NATO. Pentru fiecare dintre membrii Rețelei sînt descrise cu lux de amănunte etapele recrutării – de la punctarea țintei, pînă la obținerea primului document. Unul dintre momentele cruciale ale recrutării e reprezentat de cunoașterea slăbiciunilor țintei. În cazul lui Francis Roussilhe, de exemplu, după punctare și studiere atentă, Mihai Caraman s-a folosit de o preocupare aparte a funcționarului NATO:

„De ani buni, Roussilhe îşi suplimenta veniturile (de altfel, destul de modeste) cu o mică şi nevinovată afacere: vindea amatorilor de delicatese din sediul NATO un delicios pateu de casă, fabricat artizanal în Quercy, regiunea de unde provenea familia sa. Cumpărat direct de la producătorii din zonă, pateul era revîndut la Paris cu un adaos de 10% faţă de preţul iniţial. Această afacere, care denota şi sensibilitatea funcţionarului faţă de bani, a reprezentat, de altfel, «cîrligul» cu care Mihai Caraman va reuşi să-l «agaţe» pe Roussilhe!”

 Prin urmare, Mihai Caraman s-a decis să-l abordeze sub legenda de mare amator de pateu de gîscă.

Recrutarea, dar și controlarea agentului, cer însușiri deosebite din partea ofițerului: de la capacitatea de a intra în contact firesc cu cei întîlniți în cale, pînă la subtilitatea psihologică.

Prin descrierea recrutărilor și a dirijării agenților, cartea despre Mihai Caraman e un manual de recrutare.

Prin accentul pus pe felul în care țintele cad în capcană, sfîrșind prin a spiona în favoarea unei puteri străine, cartea e și un manual despre cum să ne ferim de recrutare.

( Din Prefața semnată de mine la cartea lui Florian Banu, Mihai Caraman - un spion român în meandrele Războiului Rece, în curs de apariție la editura Corint)