Evenimentul Zilei > Opinii > Numele meu fie România
Numele meu fie România

Numele meu fie România

Pe scriitorul Max Frisch l-am descoperit de mult, într-un almanah. Era pe vremea când spre sfârșitul anului apăreau minunatele ”almanahuri”.

Revistele literare aruncau în peste România pagini de cultură minunate. Autori netraduși în țară fragmente de roman, umor, ”scăpau” cenzurii ca prin minune. O bucurie inestimabilă. Știam când almanahurile vor fi puse în vânzare și cu o oră înainte mă înființam în fața librăriei din centru și o așteptam pe ”Erika” să deschidă larg ușa.

Pe atunci nu mergeam la librărie, ci, pur și simplu, ”la Erika”. Nu mergeam lângă gară la alimentară, ci ”la Jasji”, la doamna Mia, să iau pâine, ”la Fakesch”, să plătesc curentul, și tot așa…

Lumina almanahurilor, de la cel scos de revista ”Lumea” și până la cel de humor, de la ”Urzica” devenea mai puternică decât cele ale bradului de Crăciun.

Am citit, așadar, într-un almanah un fragment din ”Stiller” al lui Max Frisch și din momentul acela n-am mai avut stare până n-am citit tot ce scrisese acesta. Iar pe zi ce trecea, cu fiecare an trecut citind și re-citindu-l aveam impresia că am în comun, eu, dar și o seamă de conaționali, multe în comun cu personajele lui.

Arestat și închis într-un orășel elvețian, un prizonier începe această carte cu o exclamație: „Nu sunt Stiller!” El susține că numele lui este Jim White, că a fost închis sub acuzații false și sub identitate greșită. Pentru a dovedi că este cine pretinde că este, el mărturisește crime  și povestește în detaliu o altă  viață plină de aventuri în America și Mexic, printre cowboy și aventrurieri. Este mistuit de „impulsul morbid de a convinge”, dar nimeni nu-l crede. Criticii îl regăsesc în  acestă  relatare chinuitoare pe Kafka și Camus, relatare sfâșietoare despre puterea auto-înșelăciunii și libertatea care constă în cele din urmă în acceptarea de sine.

În opinia mea putem sărbători cu asupra de măsură această trăsătură care ne caracterizează din plin. Puterea auto-înșelăciunii românului constă mai ales în aceea de a ne schimba ”identitatea personală și de grup”,  în funcție de ceeace ne este bine nouă. O lașitate duiosă, acoperită întotdeauna cu îngăduință. Puterea de a ne prezenta altceva decât ceeace suntem cu adevărat. Astea, într-adevăr este ceva de sărbătorit la 1 Decembrie.

Mai apoi am descoperit ”Numele meu fie Gantenbein”. ”O carte despre o filosofie pură a unui existențialismului disecat neîndurător până la ultima particulă unicelulară a conjugării.  Spirit analitic și introspectiv Max Frisch dărâmă și reconstruiește, – după cum spune critica -,  înălțând și coborând omul, nu din punct de vedere fizic ci caracteriologic, cotrobăind în anticamera penumbrelor simțiri scăldată de eternul dualism al firii umane.

Romanul, extrem de complex și oarecum derutant, uzitează întregul arsenal psihologic al unor personaje aflate între rătăcire și regăsire, mereu sub imboldul avalanșei de gânduri și simțiri imediate. Frisch sculptează nenumărate labirinturi care se pierd în labirintul labirinturilor, prin lumea unor oameni avizi de întâmplări dar mai ales de neîntâmplări, ca un subterfugiu al dedublării, într-o alambicată necesitate a celuilalt eu de a se refugia în scuarul unor linii paralele care nu se vor întâlni vreodată.

Cum stăm azi, la 100 de ani de la Marea Unire? Ca de obicei, adevărul ni-l spun alții. Întotdeauna, alții… Mai precis, Deutsche Welle: ”Doar 10% dintre maghiarii din Transilvania consideră că patria lor este România , potrivit unui sondaj dat recent publicității (Transylvania Inquiry). Acest rezultat arată succesul politicilor naționaliste finanțate de Budapesta în ultimii zece ani, dar și incapacitatea Bucureștiului de a le demonstra maghiarilor că sunt egali cu românii în fața instituțiilor statului. La mai bine de un secol de la unirea Transilvaniei cu țara, ungurii acestei provincii se simt străini de România.

Totuși, aproape 50% dintre ei spun că patria lor e Ardealul, 95% susțin că sunt foarte atașați de Transilvania și aproape 80% vorbesc și despre atașamentul față de Ținutul Secuiesc și față de Ungaria. Erorile prezentului făcute din neglijența Bucureștiului sunt deja în avantajul Budapestei sau, cum spunea unul dintre personajele Trilogiei Transilvane, „cu cât e mai rău, cu atât e mai bine” (romanul  lui Miklós Bánffy, publicat prima dată între 1934 și 1940, a fost tradus în limba română la Editura Institutului Cultural Român.

Mai e, oare, loc de sărbătoare și pentru acei români, care   se află în labirinturile existenței acestui popor necăjit, cei care simt necesitatea de refugiu, rătăcirea și, poate, regăsirea? Că or fi mulți, că or fi puțini, o dată și o dată va trebui să trăim și clipa în care va fi imperios necesar să știm câți și cum suntem…Vom vedea… Asta simt, și eu ca om, ca cetățean al unei Românii care nu se mai deține pe sine. Poate că asta ar trebui, de fapt să comemorăm. Dar noi, cu încăpățînare continuăm să sărbătorim…
”Mein name sei Gantenbein” – Numele meu fie Gantenbein…

Personajul lui Frisch, Gantenbein este un om normal, cu toate simțurile intacte, un om sensibil, care privește atent ceeace se întâmplă în jurul lui. Dar într-o zi se prezintă la medic , de unde obține un certificat de orb și dreptul de a purta baston alb. Un om care vede totul, dar despre care toată lumea crede că este orb.

Ce definiție mai minunată aș fi putut găsi despre românul de fiecare zi, acel român care mi-e drag peste limite, în afara acestui personaj minunat, un orb de care celorlalți nu le pasă, fiind convinși că el, Gantenbein nu vede nimic din ceeace fac ei? Într-adevăr. Gantenbein vede absolut totul, dar n-are puterea de a și dori să schimbe ceva. Vede totul, suferă totul și… tace.

Tot dintr-un almanah,să fi fost prin clala a șaptea, aveam să-l cunosc pe scriitorul american James Thurber. Am citit un fragment din scrierea lui ”Viața secretă a lui Walter Mitty și încă de la prima lectură am fost fascinat de acest personaj. Acum, la a nu știu câta lectură, îl iubesc fără rest. Și, cu atât mai mult acum, îmi dau seama de imensele asemănări cu acei români pe care îi prețuiesc, la fel, fără rest.

Nuvela a lui James Thurber din 1939 a fost adaptata pentru marele ecran, cu succes, de catre Steve Conrad. Povestea urmareste framântarile, viața si aventurile unui timid redactor foto al revistei Life, pe care predispoziția sa pentru visare îl face obiectul batjocurii și îl ține departe de femeia pe care o iubește.

Un individ hărțuit de toată lumea din viața sa, inclusiv de mama lui.  Evadarea lui Walter din necontenita lor presiune este să-și imagineze tot felul de vieți incitante și imposibile pentru el, numai că și ”visele” acestea nu fac altceva decât să-l pună în fața mai multe probleme. Ce tristă e imaginea în care Walter, în timp ce alimentează cazanul de încălzire al casei, se visează fiind pilot de luptă RAF, vis din care este ”trezit” de mama lui, care îl strigă poruncitor, să vină la cină…

Nu există nimic mai asemănător în acest mod de a visa al lui Walter Mitty, decât felul de a visa, al românului, doar vise frumoase, bogăție, lux, bunăstare, putere, din care este abrupt ”trezit” de crunta realitate a atâtor ani răi, străbătuți de acest trist popor. Doar datorită puterii sale de a visa frumos…

Noi sărbătorim Ziua națională, în timp ce Comisia Europeană a lansat un ghid intern privind comunicarea incluzivă pentru funcționarii săi, pentru a fi un exemplu pentru restul populației. Comisia Europeană solicită „să se evite să se considere că toată lumea este creștină”, așa că „nu toată lumea sărbătorește Crăciunul”. M-a uns pe suflet reacția europarlamentarului român Rareș Bogdan, mesajul adresat chiar Ursulei von Der Leyen, președinta Comisiei Europene.

”Stimată doamnă Ursula von Der Leyen, vă rog să precizați încotro merge Comisia pe care o prezidați!
Noi, cei ce sărbătorim Nașterea Domnului, nu vom renunța la libertatea de a spune „Crăciun fericit”! În nicio circumstanță!”, spune europarlamentarul.

O să-i interzicem pe Ioan Botezătorul sau Fecioara Maria? Inițiativa cel puțin suspectă ca în anumite instituții europene să nu mai fie folosiți termeni precum „Crăciun”, „mamă”, sau nume precum „Maria” sau „Ioan”, pentru a nu leza anumite persoane, arată o ignoranță demnă de plâns. Dacă înlocuim toleranța cu ignoranța dăm civilizația înapoi cu sute de ani și nu acesta este scopul eurosistemului. Dimpotrivă! Dacă birocrații de la Bruxelles au impresia că morala iudeo-creștină, fundamentul societații europene, poate fi anulată, poate fi interzisă, și – cine mai știe? – prigonită le dau o veste: suntem mulți, suntem credincioși și nu ne puteți anula!”

În Franța, un politician pe nume Eric Zemmour se va prezenta la alegerile de anul viitor pentru a ocupa funcţia de preşedinte al Franţei. Se autointitulează candidatul exilaţilor interni, pentru că el vede poporul francez, naţiunea franceză, cetăţenii francezi, ca adevăraţi exilaţi în interiorul propriei ţări, ca urmare a unor forme de presiune demografică, religioasă, culturală şi economică, pe care Franţa nu le-a cunoscut din timpul ocupaţiei Normandiei de către englezi.

El apelează în demersul său său la reorientarea către marile valori franceze, începând cu Ioana D’Arc, Ludovic al XIV-lea, Napoleon Bonaparte şi Charles de Gaulle,  și ajungând la creatorii de opere de artă, de ştiinţă, la marea istorie culturală și politică a Franței.
Un vis frumos, (aidoma celor ale lui Walter Mitty) este acela ca Rareș Bogdan să devină în timp,  un Zemour al României…

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.