Dacă nu ne extragem destinul din mâinile altora, vom ajunge în curând să înlocuim actualul Imn al României cu o melodie cântată de Smiley:
E ziua în care ne dă Guvernul de mâncare! Sau Trump. Sau Uniunea Europeană, care oricum ne-a stabilit bolul alimentar, căci noi nu știam la ce sunt bune ogoarele, stăteam și ne uitam la ele ca la nave spațiale.
Aștept să trăiesc ziua în care un politician important, să zicem președintele, dar poate fi și Liviu Dragnea, va ieși în fața națiunii să afirme „trăiau odată pe aceste meleaguri bărbați”, iar ceilalți se vor repezi să caute în manuale la ce se referă, descoperind, siderați, că administrarea unei țări are altă definiție, nu circul de doi lei.
Cum am ajuns o dresură de pinguini? Am arătat politicienilor că ne dorim solidaritate, o stare care izvorăște dintr-un sentiment pozitiv, iar ei, neavând anvergura lui Cuza, au apelat la cealălalt motor al seducției: teama. Și ne-au alimentat-o mereu, după principiul: înființăm întâi o infecție, ca să-i putem administra doar noi antidotul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Doar că vremurile, care trec pe lângă noi ca și camioanele, odată, la Agigea, conțin atâtea ipoteze ale demantelării noastre ca stat încât a nu fi conștient de necesitatea unei solidarități naționale echivalează cu trădarea. Nu există așa ceva în legislația penală, deoarece nu există precedent. Nicio țară nu a trebuit să-și oblige conducătorii prin lege, sub sancțiunea închisorii, să-și iubească alegătorii. Națiunile puternice, culturile mărețe prezumă dorința lor de a face bine statului care i-a învestit cu dregătorii. Teama de închisoare, nu de rușine, a politicianului arată doar statutul său de animal. Doar animalele rezumă totul la instincte primare. Căci deși instinctul libertății aparține rasei umane, distrugerea adversarului sau a conjuncturii care îl poate lipsi de ea – definită prin bani, mulți bani – nu are nimic de a face cu omul, în accepțiunea sa spirituală.
Cred că le lipsește Dumnezeu. Sau orice altă formă a energiei care mobilizează, clădește, înalță, desăvârșește. L-au ascultat pe Trump uluiți, dar nu au înțeles de ce afirmă, deocamdată doar afirmă, că va pune SUA înaintea tuturor, cu fapte, nu cu vorbe, că principiul care va domina politica sa va fi „cumpără american, angajează american”, că nicio națiune nu are dreptul să impună alteia un mod de viață.
Nu este vremea replicilor acide, a mizelor mărunte, este momentul ca dezbinarea să fie înlocuită cu sacrificiul. Emil Constantinescu a promis că 1996 este borna de la care nu se vor mai sacrifica alegătorii, ci guvernanții. A fost halit. Au trecut 20 de ani!! Traian Băsescu a avut totul, a avut atât de multă putere încât s-a jucat de-a Dumnezeu uitând că e doar un om, și a dat chix. Jaful scos la iveală o demonstrează. Klaus Iohannis a avut naivitatea să le promită tuturor, ca într-un film frumos, „Stop și de la capăt!”. Nu a anticipat că urmașii celor care l-au năruit pe Constantinescu, trași pe dreapta deoarece nu aveau patria mai presus, nu au urmărit decât să se răzbune. Iar între timp și-au rafinat metodele. Lor li s-a adăugat altă faună, care pune mai presus de țară perspectiva de a o privi printre zăbrele.
Trăim într-o arhitectură cumplită, în care temele din dezbaterea publică au legătură cu supraviețuirea personală, nu statală. Poate niciodată, în ultimul sfert de veac, n-a fost România atât de sfâșiată de ură! Iar asta ne va costa. Poate scăpăm întregi, dar vom fi un pui fript pe o farfurie din argint, din care va servi fiecare. Nu se va încurca nimeni să ne modifice granițele, căci costă. La ce bun, dacă ne oferim singuri pe tavă, cu vitejie?
Recomandările noastre
