A cunoaşte lumea virtuală a unui copil este ca şi cum i-ai citi în suflet. Când părintele îi interzice calculatorul, îi calcă peste sentimente şi intimitate şi deschide calea spre "război".

Neputincioşi, frustraţi şi îngrijoraţi. Aşa se simt părinţii care nu au acces la viaţa de dincolo de monitor a copiilor lor, de unde vin cele mai incitante distracţii: jocurile on-line, comunicarea pe chat, vânarea de prieteni virtuali, construirea de profiluri şi întreţinerea paginilor pe reţele de socializare.

Părinţii au impresia că timpul petrecut la computer îi strică pe copii, aşa că le pun restricţii care, neînsoţite de explicaţii, nu fac decât să ridice ziduri între ei.

Primul calculator şi prima fisură

Copilul înţelege de la cele mai mici vârste că dincolo de monitorul computerului se află o lume fascinantă, văzând că părinţii lor sunt absorbiţi de computer. Tot atunci are loc şi primul conflict cauzat de calculator.

"Părintele simte nevoia să îşi păs treze doar pentru el timpul petrecut la calculator şi să nu îl împartă cu copilul sau să facă activităţi comune. Ba chiar, uneori, părintele e supărat că i-a deranjat ceva în calculator sau că îl poate strica, şi în multe ca zuri copilul ajunge repede să aibă propriul lui calculator", arată psihologul Cristina Călărăşanu.

Tata, spion pe Hi5

Crina M. are o fetiţă de 13 ani, care are propriul computer pe care, spune mama, l-ar folosi fără întrerupere dacă i-ar fi permis. Crina şi-a dat seama că pasi unea copilului pentru calculator s-a născut prin imitarea părinţilor. "După serviciu, şi eu şi soţul ne aşezam la calculatoarele noastre şi două ore nu ne mai ridicam. Copilul a preluat acest lucru, aşa că acum, pentru a repara greşeala, preferăm să stăm la muncă până terminăm treaba, iar acasă, până adoarme ea, nu mai deschidem calculatorul".

Fetiţa Crinei se joacă on-line, comunică pe messenger şi are cont pe Hi5 pe care încearcă să îl ascundă de părinţi. "O lăsăm să facă aproape ce vrea pe calculator, dar soţul o spionează prin diverse programe. Nu e frumos, dar poţi afla multe despre copilul tău prin aceste metode".

În perioada preşcolară şi în clasele primare, părintele trebuie să-şi ajute copilul să diferenţieze realitatea de mediul virtual. Limitele impuse, care vizează timpul, jocurile şi informaţiile la care are acces, trebuie însoţite neapărat de explicaţii şi de discuţii. "Interdicţiile totale, care nu sunt însoţite de explicaţii, nu fac decât să deruteze şi să înfurie copilul, care se va simţi confuz şi nedreptăţit", explică Cristina Călărăşanu. Aceste nemulţumiri cresc în perioada adolescenţei, când lumea virtuală devine un loc în care copilul se simte în siguranţă şi unde se poate refugia când are impresia că nu este înţeles ori că e neputincios.

Neputincios este şi părintele, mai ales atunci când vede că adolescentul nu mai ascultă, lipseşte de la şcoală, pierde nopţile din cauza computerului. Dacă apelează la soluţii extreme şi interzice calculatorul, relaţia lui cu copilul se destabilizează. "Apare o fisură, în condiţiile în care părintele hotărăşte să îşi folosească autoritatea pentru a intra în război cu copilul. O confruntare în care copilul ar trebui să afle cine comandă şi cine se supune, iar miza conflictului e renunţarea la calculator", explică psihologul.

60% dintre adolescenţi, la computer imediat ce vin acasă

Un studiu realizat în 2010 de ECDL (European Computer Driving Licence) arată că peste 60% dintre liceeni deschid computerul de îndată ce intră în casă. Psihologul Cristina Călărăşanu explică acest ataşament: "Dincolo de beneficiile tehnologice pe care copilul le cunoaşte, e vorba despre o investiţie afectivă. Copilul poate căuta răspuns la orice întrebare, poate găsi o provocare, poate stabili relaţii cu alte persoane, poate descoperi o nouă lume în care se regăseşte".

Jocurile on-line preferate, informaţiile de care e interesat şi modul în care interacţionează cu prietenii în lumea virtuală nu trebuie să fie străine de părinţi. "A cunoaşte lumea virtuală pe care şi-a creat-o copilul e ca şi cum am cunoaşte lumea lui interioară, cu dorinţe, preocupări şi temeri", spune psihologul.

Părintele trebuie să se alarmeze însă şi să ceară ajutor de specialitate atunci când copilul se pierde în lumea virtuală, când "nu mai este interesat de nimic altceva, nu se mai îngrijeşte, nu se mai poate conecta la activităţile şcolare, nu mai doarme, nu se mai întâlneşte cu alţi copii". 

"Interdicţiile totale, neînsoţite de explicaţii, nu fac decât să deruteze şi să înfurie copilul, care se va simţi nedreptăţit.", CRISTINA CĂLĂRĂŞANU, psiholog

LIMITE

Adolescenţii nu au nevoie de "părinţi-paznici"

Dacă atunci când e mic, copilul ar da orice ca părintele să se implice în jocurile lui virtuale, în preadolescenţă lucrurile se schimbă radical: el vrea intimitate, aşa că îi cere părintelui să stea departe de computerul lui. Altfel, se simte persecutat.

Strategia trebuie să se schimbe în acest moment, pentru că interdicţiile pe care cei mici le acceptau uşor în copilărie încep să fie încălcate. "Cu preadolescenţii şi adolescenţii, părintele nu se poate comporta ca paznic, pentru că va determina copilul să găsească mijloace ingenioase de a căuta ceea ce doreşte şi, mai ales, să se ascundă", spune psihologul Cristina Călărăşanu.

Ea le recomandă părinţilor să fie deschişi spre comunicare încă de când copiii sunt mici şi să discute despre activităţile lor pe internet. "O relaţie construită deschis încă de când e mic copilul, bazată pe comunicare, va ajuta şi mai târziu adolescentul să păstreze dorinţa de a vorbi cu părintele. Ceea ce îi face pe adolescenţi să se ascundă e sentimentul că nu sunt ascultaţi şi, în special, tea ma că vor fi consideraţi anormali".